Читать онлайн книгу «O Lumină În Inima Tenebrelor» автора Amy Blankenship

O Lumină În Inima Tenebrelor
Amy Blankenship


O lumină în Inima Tenebrelor
Seria Gardianul Inimii de Cristal
Cartea patru

Amy Blankenship, RK Melton
Translated by DDVKT CONSULTING

Copyright © 2010 Amy Blankenship
English Edition Published by Amy Blankenship
Romanian Edition Published by TekTime
All rights reserved.



Capitolul 1
Legenda Inimii Timpului
Lumea se poate schimba... dar adevăratele legende nu dispar niciodată.
Întunericul și Lumina s-au luptat constant încă de la începutul timpului. Lumile s-au format și au fost zdrobite sub piciorul creatorilor lor, totuși nevoia continuă de bine și de rău nu a fost niciodată pusă la îndoială. Cu toate acestea, uneori un element nou este aruncat în joc... singurul lucru pe care ambele părți îl doresc, dar numai unul îl poate avea.
Paradoxal, în natură, Gardianul Inimii de Cristal este o constantă pe care ambele părți și-au dorit întotdeauna să o atingă. Piatra cristalină are puterea de a crea și distruge universul cunoscut, dar poate să pună capăt tuturor suferințelor și conflictelor cu aceeași suflare. Se crede că cristalul are propria sa gândire... alții spun că zeii sunt în spatele tuturor lucrurilor.
De fiecare dată când a apărut cristalul, gardienii săi au fost mereu gata să-l apere de toți cei care l-ar fi folosit în mod egoist. Identitățile acestor gardieni rămân neschimbate și ei iubesc cu aceeași ferocitate, indiferent de lume sau timp.
O fată se află în centrul acestor gardieni bătrâni și este obiectul afecțiunii lor.
Ea deține în interiorul ei puterea cristalului în sine. Ea este purtătoarea cristalului dar și sursa puterii acestuia. Liniile se estompează uneori, iar paza cristalului devine lent păzirea preotesei de ceilalți gardieni.
Acesta este vinul din care bea inima întunericului. Este momentul să-i facă pe gardienii cristalului slabi și susceptibili de atac. Întunericul dorește puterea cristalului dar și fata, ca un bărbat care dorește o femeie.
În fiecare dintre aceste dimensiuni și realități vei găsi o grădină secretă cunoscută sub numele de Inima Timpului. Acolo, îngenunchează o statuie a unei tinere preotese umane. Ea este înconjurată de o veche magie care păstrează o comoară secretă ascunsă și bine păstrată. Mâinile fetei sunt întinse ca și cum ar aștepta ceva prețios să fie pus în ele.
Legenda spune că ea așteaptă ca puternica piatră, cunoscută sub numele de Gardianul Inimii de Cristal, să se întoarcă la ea.
Doar Gardienii cunosc adevăratele secrete din spatele statuii și cum a apărut. Înainte ca cei cinci frați să fi inspirat prima răsuflare, strămoșii lor, Tadamichi și fratele său geamăn Hyakuhei au protejat inima timpului odată cu cel mai întunecat trecut al ei. Timp de secole, gemenii au protejat pecetea care a ferit lumea oamenilor să se cufunde în lumea demonilor. Această sarcină era sfântă, și viețile oamenilor și ale demonilor trebuiau să fie păstrate în siguranță și în secret față de ceilalți.
Pe neașteptate, în timpul domniei lor, o mână de oameni a trecut în lumea demonilor din cauza cristalului sacru. În timpul unei perioade tulburi, puterile sale au sfâșiat sigiliul care separa dimensiunile. Căpetenia oamenilor și Tadamichi au devenit repede aliați, făcând un pact pentru a închide ruptura din sigiliu și pentru a ține cele două lumi închise, despărțite una de cealaltă pentru totdeauna.
Dar în acel timp, Hyakuhei și Tadamichi se îndrăgostiseră amândoi de fiica căpeteniei oamenilor.
Împotriva dorințelor lui Hyakuhei, ruptura a fost reparată de Tadamichi și de tatăl fetei. Puterea sigiliului a crescut înzecit, separând periculosul triunghi de amor pentru totdeauna. Inima lui Hyakuhei a fost spulberată... A fost trădat chiar de fratele său de sânge Tadamichi, care s-a asigurat că el și preoteasa vor fi despărțiți pe veșnicie.
Odată pierdută iubirea se poate transforma în cel mai rău dintre lucruri. Inima zdrobită a lui Hyakuhei s-a transformat într-o furie distrugătoare și geloasă, provocând o bătălie între frații gemeni, sfârșind viața lui Tadamichi și despărțind sufletele lor nemuritoare. Aceste țăndări de nemurire au creat cinci noi gardieni care vor lua în grijă sigiliul și-l proteja de Hyakuhei, care s-a alăturat demonilor din acest regat.
Întemnițat în întunericul care l-a copleșit, Hyakuhei a îndepărtat toate gândurile de protecție a inimii timpului... în schimb, și-a folosit energia pentru desființarea totală a sigiliului. Buclele sale negre ca miezul nopții, ajungându-i peste genunchi și o față din cele mai seducătoare, contraziceau adevăratul rău ascuns în înfățișarea asta angelică.
Pe măsură ce începu războiul între forțele luminii și întunericului, statuia sfințită degajă o lumină albastră orbitoare dând de știre că tânăra preoteasă a renăscut și cristalul a reapărut pe cealaltă parte.
O dată ce gardienii fură atrași de ea, deveniră protectorii ei, iar bătălia dintre bine și rău a început cu adevărat. Așa a apărut intrarea din lumea luminii către o altă lume unde întunericul este stăpân.

Aceasta este doar una din multele lor aventuri legendare...

*****

Timp de veacuri luna roșie a fost întotdeauna un semn aducător de moarte. Cei care vedeau spectrul morții se ascundeau cu frica de a-și pierde viața în acalmia puternică de somn fără sfârșit pe care o promitea acesta. Din depărtare și pe o mare distanță împrejur veni un strigăt înfricoșător, iar simbolul periculos stătea sus pe cer la miezul nopții.
Într-o poiană stăteau două figuri singuratice, una rănită, respirând puternic cu unul din pumnalele sale duble strânse în mână, cealaltă ridicându-se amenințător peste prima, cu un zâmbet rău intenționat pe fața sa frumos de inumană. Ochii rubinii răpitori scânteiau în lumina lunii pline așteptând următoarea mișcare a victimei sale. Pielea nefiresc de pală a lui Hyakuhei părea să strălucească în noapte, dându-i înfățișarea unei morți angelice.
− Ne-ați ucis fără moarte! mârâi Toya, dezvelindu-și colții alungiți. Ochii lui de praf de aur ardeau cu ură omul care stătea în fața lui. Odată prietenul său... fratele propriului său tată... acum dușmanul său de moarte. − Tu, nemernicule!
− Spui asta acum cu convingere, dar ți-am dat viața veșnică, te-am antrenat și am avut grijă de tine. Te-am iubit pe tine și pe fratele tău ca pe ai mei. Ochii roșiatici fulgerară cu mânie la insolentul copil în devenire din fața lui.
− Numești transformarea noastră în monștri... dragoste? Ne-ai furat viețile! M-ai transformat ca să încerci să-l forțezi pe fratele meu să devină al tău! Ne-ai mințit, spunând că poți să întorci blestemul dacă ne alăturăm ție. Respirația-i ieșea din el într-un șuierat nervos pe măsură ce continua.
− Dacă nu ar fi fost fascinația ta perversă față de fratele meu, am fi fost umane normale, trăind o viață normală ca o familie, nu ca niște creaturi ale nopții însetate de sânge, în care ne-ai transformat! Lacrimi de supărare se revărsau din ochii lui Toya, de mânie și trădare, transformându-se într-un argintiu strălucitor.
− Ești un nebun crezând că ai fi fost normal! Vocea lui Hyakuhei a avut o urmă ostilă de amărăciune. − Tu și fratele tău plângeți amarnic pentru ceva ce nu a fost niciodată să fie al vostru. − Nu contează. Ochii săi ardeau pe măsură ce se concentra din nou pe Toya. − Ești exact ca tatăl tău… egoist.
− Moartea tatălui tău v-a lăsat în grija mea! Tu și fratele tău sunteți ai mei și întotdeauna am luat ce-mi aparține. Voi avea supunerea lui după ce voi fi terminat cu tine. Ghearele mâinii lui Hyakuhei s-au arcuit în anticipare, dornic să simtă scurgerea sângelui tânărului din vârfurile mortale. − Doar tu ești cel care și-a trădat propria ființă!
Toya se roti în jur într-un cerc ascultând vocea plină de ură pe când Hyakuhei a licărit și a dispărut doar pentru a reapărea de cealaltă parte a lui. Știa că vampirul mortal numai s-a jucat cu el dar Toya nu se mai temu. Această teamă a murit odată cu ea…
− De ce ai omorât-o? Toya șuieră încet plin de mânie și disperare.− Credeai că omorând-o, vei câștiga cristalul? Niciodată! Ea a refuzat să-ți dea această putere și te-a enervat. Nu a făcut-o Hyakuhei? strigă el în timp ce pivota, încercând să-l urmeze pe dușmanul său, pe măsură ce Hyakuhei îl înconjura cu intenție de moarte.
− Nu a fost nici un secret că ai vrut-o să fie a ta. Mâna lui Toya se strânse în furie pe pumnalul său când și-a adus aminte de privirile bântuite... de viziunea... de privirea trupului ei lipsit de viață.
− Oricine ar putea vedea limpede felul în care te-ai uitat la ea când ai crezut că eu sau Kotaro nu ți-am dat atenție. − Respirația sa l-a lăsat cu un suspin în timp ce s-a legănat pentru o clipă, știind că el și Kotaro o iubiseră amândoi... au luptat cu Hyakuhei și unul cu celălalt pentru ea. Nimeni nu a câștigat. − Noi te-am văzut.
− Kyoko a fost a mea și va fi întotdeauna a mea! a strigat Toya, furia lui de a pierde pe cea pe care a iubit-o mai mult decât aerul... se risipi. Ea a fost lumina în întunericul care a devenit această lume.
Ea a fost motivul pentru care l-a sfidat pe Hyakuhei. Acum, motivul sfidării lui a dispărut, și Toya a simțit că focul din sufletul lui se înteți la un nivel fatal. El a găsit-o întinsă fără viață, cu un mic pumnal care îi străpungea inima. În adâncul său, el știa... el și Kotaro știau amândoi... Hyakuhei o ucisese cumva.
Ochii negri ai lui Hyakuhei deveniseră o umbră mai închisă, în timp ce se uita la cel mai mic fiu al fratelui său, cu dispreț. − Ah da, înșelătorul Gardian al Inimii de Cristal... o asemenea putere nu aparține unui copil prost ca tine. Cele mai puternice ființe au căutat Gardianul Inimii de Cristal... credeai că ești singurul, băiete drag? Nu numai vampirii, ci și nemuritorii și vrăjitorii și chiar vârcolacii împărtășesc acea dorință de a pune mâna pe o astfel de putere.
− Nu îți dai seama ce s-ar fi întâmplat dacă un lican ar fi pretins-o mai întâi?
Ochii lui Hyakuhei au sângerat la gândul lui Kotaro, liderul triburilor de licani, câștigând o astfel de putere. Furia lui a înțepat pe măsură ce și-a amintit mirosul de lican pe carnea ei în aceeași noapte. El n-ar sta deoparte lăsând să se întâmple ceva atât de trist.
− Nu, băiețel neglijent, m-am ocupat deja de preoteasa care a purtat cristalul înăuntrul ei.! Ochii lui Hyakuhei s-au întărit la gândul micii minciuni.
În realitate... nu ucisese fata. Ea s-a sinucis ca să-i împiedice să obțină cristalul. El ar fi avut-o la îndemână, gata să-și revendice puterea pe care o avea în ea. Puterea despre care vorbea legenda, dacă ar putea fi crezută... i-ar fi permis întunericului să meargă în lumină... și să se hrănească cu ea.
Degetele lui încă furnicau de la scurta atingere a pielii ei. El stătea în spatele ei... simțind căldura corpului ei cu mâna rece. Ochii ei de smarald s-au întors și s-au ciocnit cu el pentru doar o secundă în sfidare. El a avut doar gustul dorit. Prea târziu a văzut pumnalul în mâna ei, când a dispărut rapid în piept. Ar fi putut s-o întoarcă și să împartă cu ea totul, dar... ea a refuzat oferta sa generoasă.
Femeia curajoasă și proastă crezuse că, prin sinuciderea ei, ea ar fi blocat puterea cristalului pentru el pentru totdeauna. Totdeauna a fost un timp atât de lung pentru a încerca să se ascundă de el.
− Ea va renaște! Toya țipă cu durere, știind că nu a reușit să o protejeze de mânia lui Hyakuhei. Vina lui de a nu fi acolo să o salveze l-a măcinat pe dinăuntru. Știa că era vampir... o creatură a nopții... și totuși nu a întors-o înapoi la el. Ea se împrietenise cu el.. Kyoko îi încredințase viața ei.
Mintea lui Toya a strălucit de-a lungul timpului în care o cunoscuse... corpul i-a căzut în genunchi când s-a prăbușit la pământ, uitându-se la lacrimile care-i cădeau. − Nu a fost destul de mult!, a țipat încet în negare.
El o cunoscuse pentru o perioadă atât de scurtă; șase cicluri lunare. Când a întâlnit-o pentru prima dată... nu dorea decât cristalul... cristalul pe care nici măcar nu știa că-l purta cu ea la început. Dar îl vedea cum strălucește în ea... chemându-l la el. Apoi ceva s-a schimbat. Toya s-a trezit încercând să o protejeze singur, în loc să ia cristalul de la ea.
De când fusese aruncată în lumea întunecată, Toya a găsit adevărul din spatele legendei Gardianului Inimii de Cristal, lucruri pe care chiar Hyakuhei nu le-a realizat. El voia să-i spună fratelui său secretele, dar Hyakuhei făcuse imposibil ca el să-l găsească pe Kyou la timp... acum era prea târziu.
− Nu vei avea niciodată lumina sa în întuneric... o să-l găsesc din nou pe Kyoko și să păstrez cristalul de la tine! Vocea lui Toya era aspră în nevoia sa de răzbunare. − O să trăiască din nou și o voi aștepta acolo. O lacrimă de argint singuratică i-a alunecat pe obraz în timp ce striga: − Împreună! Ea și eu vom găsi o altă cale de a-l elibera pe Kyou de tine!
Hyakuhei se apropie de Toya, cu un mârâit întunecat venit din adâncul pieptului său.
− Oh da, draga mea Toya, ea va trai din nou. Cristalul se va întoarce în această lume și voi fi cel care să pretindă nu numai puterea sa, ci și fata. În ceea ce-l privește pe prețiosul meu Kyou... sunt sigur că pot găsi ceva pentru a ocupa timpul fratelui tău până va veni acea zi.
Toya mârâi scăzut din gât, știind că este o sabie cu două tăișuri: − Țineți-vă noțiunile voastre bolnave pentru voi înșivă. Voi găsi o cale de a fi din nou normali. și tu... te voi omorî!, încheiase el cu un strigăt, pe măsură ce vântul începu să se întețească, urlând cu răutate în poiană. Pumnalul din mâna sa a strălucit într-un arc de lumină de argint, abia apucând roba împodobită întunecat de pe corpul lui Hyakuhei. Toya nu-și putea da seama cât de rapid era adversarul său, dar fruntea lui era brăzdată cu hotărâre. Un alt pumnal a apărut în cealaltă mână a sa și a aruncat cu el, urmat imediat de primul.
Hyakuhei a evitat lamele mortale cu secolele de antrenament pe care le-a îndurat. Oamenii erau niște creaturi atât de ușor de înfrânat, și Toya, deși schimbat, era încă foarte uman în modul său de gândire... încă un copil în ochii unui vampir.
El ar admite că într-un fel, protecția lui de către preoteasă a slăbit puterea lui Toya la aproape același nivel cu a unui bătrân. Luarea preotesei departe de el a servit două scopuri. Fără motivul său de a lupta... puterea lui Toya scăzuse foarte mult.
Mâna stângă a lui Hyakuhei a izbucnit, prinzând oarecum ambele încheieturi ale lui Toya într-o strângere cu strivire. Toya nu avea nici un mod de apărare atunci când ghearele drepte ale vampirilor i-au lovit cu cruzime obrazul.
Ochii de argint s-au ciocnit cu cei purpurii pentru un moment suspendat în timp ce Hyakuhei și-a retras ghearele. Buzele îi arătau un zâmbet stânjenit, în timp ce se întinse să lovească cu ușurință rana pe care tocmai o făcuse atât de vicios. − Mi-e frică să mărturisesc o astfel de perfecțiune... la fel ca fratele tău. El a lins picăturile de sânge proaspăt vărsat de pe deget înainte de a adăuga: − Dar nu-mi pot face dragostea răzvrătită să-l distragă pe Kyou de la mine.
Simțind că încheieturile îi erau eliberate, Toya a făcut un pas înapoi și a încercat să blocheze următorul atac venind spre torsul său. El a murmurat de durere când sângele a ieșit de pe crestăturile lăsate pe piept. Apăsând un braț pe răni, ochii lui aurii s-au lărgit, în timp ce el s-a întors și, de data aceasta, Hyakuhei l-a lăsat.
Toya simțea că oasele rupte din încheietura mâinii se freacă unul de celălalt și a trebuit să se concentreze doar pentru a-și ține pumnalul să cadă pe pământ. Privind spre bărbatul pe care îl urăște mai mult decât moartea, Toya a încercat să scape de durere știind că nu era un joc... chiar și strigoiul putea să moară.
− Copil nebun, te-ai gândit să-ți salvezi fratele, ucigându-mă? Abia îți poți ține aripile acum, cu atât mai puțin să încerci să-mi iei viața. Hyakuhei șuieră, apoi fața îi deveni liniștită, mânia dispărându-i brusc. Briza nopții ridică capetele părului său lung de abanos, făcându-l să pară viu.
− N-ai avut niciodată nici o șansă cât de mică. Te voi ajuta să te odihnești, ca să nu mai simți durere, a murmurat Hyakuhei, cu ochii calmi spre bărbatul rănit, ca un tată care certa un copil neastâmpărat.
Ochii de argint s-au aprins în roșu la mânia cuvintelor lui. − Nu-l vei avea niciodată pe fratele meu, nenorocitule! Atâta timp cât corpul lui respiră, Kyou nu te va lăsa să câștigi și nici eu! țipă Toya în timp ce acuza figura îmbrăcată în negru într-o ultimă încercare de a-și salva sufletul nemuritor.
Hyakuhei a dispărut în clipa în care pumnalul lui Toya putea să pătrundă în inima rece ascunsă adânc în corpul său fără vârstă. Pătrunderea ochilor roșii sclipitori, flămânzi să verse sângele tânărului bărbat credea că-l sfidează.
Forma lui întunecată, levitând înalt deasupra... se opri o clipă, înainte de a coborî să-și atace prada.
Simțurile lui Toya au strigat pericolul, simțind amenințarea care se apropia pentru existența lui, dar nu era încă suficient de priceput să stabilească de unde a venit atacatorul său. A căutat în jur cu frenezie, dar cu simțurile lui acum tocite de pierderea sângelui din răni... împreună cu rana ascunsă în inima lui, Toya își simți teama ridicându-se.
Inima îi era înspăimântată de cuvintele aruncate asupra lui de către așa-numitul "tată".
− Nu te pot lăsa să câștigi, monstrule. Viața fratelui meu depinde de asta. Toya șopti cu respirația dificilă, făcând cuvintele tunete în urechile lui.
Un țipăt de frică îi scoase la vedere coloana vertebrală în timp ce privi în sus spre cerul de noapte. Ochii i s-au făcut mari de spaimă, la o vedere pe care o cunoștea doar de dat... niciodată de primit. − Deci... așa este cum este. Gândul s-a filtrat prin mintea lui chinuită.
El a încercat să se miște, dar a fost imobilizat de o forță necunoscută. Ochii lor erau închiși într-o stare de moarte. Ochii roșii i-au străpuns sufletul, și Toya știa că vine moartea.
Strigătul din gât a fost înlocuit de un sunet gâlgâit. Ochii lui argintii s-au întors din nou la aurii și s-au întâlnit cu ochii roșii ai ucigașului său, pe măsură ce timpul părea să se oprească. Trupul său a început să se simtă amorțit, în timp ce se uita în jos între corpurile lor. Lacrimile au căzut din ochii lui Toya, pe măsură ce culoarea auriu strălucitoare a început să se estompeze. − Am greșit, te rog să mă ierți... Kyoko... Kyou, au fost ultimele sale gânduri când și-a tras răsuflarea finală.
Îi putea simți inima bătând mai departe și mai departe, pe măsură ce durerea a dispărut. Misterele s-au dezvăluit cu ultimele bătăi ale inimii, în timp ce, în tăcere, a șoptit în mirare neliniștit, − Kyoko... de cât timp ai fost aici?



Privind cu un simț bolnav de plăcere, figura îmbrăcată în negru, cu ochi roșii aprinși, a zâmbit cu satisfacție. Îi coborî încet pe amândoi pe pământul tare. Mâna lui cu gheare s-a îngropat adânc în pieptul tânărului cu ochii ca soarele.
Hyakuhei a smuls victorios inima care a încetat să mai bată.
Privind mereu în ochii fără viață ai lui Toya, el șopti: − Întotdeauna m-am întrebat cum ar arăta ochii lui Kyou când ar striga... pariez că vor fi frumoși. El s-a aplecat și a sărutat fruntea lui Toya, înainte de a se ridica să se întoarcă și să se confrunte cu omul care tocmai a aterizat la mică distanță în spatele lui.
Un zâmbet sadic i-a înfrumusețat buzele, în timp ce el a scos inima sângerândă și l-a așteptat pe Kyou să închidă distanța între ei. − Pentru tine, micuțul meu, acum nu mai este nimic între noi. Vocea lui se întindea peste briza nopții.
Ochii lui Kyou se micșorau în dezgust, uitându-se la inima proaspăt scoasă. Dacă Hyakuhei ar fi fost nemuritor de atât de mult, moartea lui a fost un dar?
Dezgustat, Kyou s-a întors de la viziunea tulburătoare. El a simțit durerea fratelui său și a venit să cerceteze. În schimb, el și-a găsit așa-zisul "tată" și nu mai putea simți aura fratelui său. Ceva a fost teribil de greșit și Kyou a simțit nervii din corpul său înțepenindu-i pielea în avertisment.
El nu a putut vedea proprietarul inimii din care tocmai i-a picurat viața din mâna vampirului bătrân, deoarece Hyakuhei i-a blocat vederea. L-a enervat să fie reținut să-și caute fratele mai mic. Nu și-a pus ochii pe fratele său de mai mult de un an, dar în seara asta... știa că Toya avea nevoie de el. Trebuie să fi fost important pentru Kyou că a simțit atât de tare chemarea.
Simțind anticiparea în omul din fața lui, ochii aurii ai lui Kyou au fost fixați în ai lui Hyakuhei. − Cărui suflet i l-ați furat de data aceasta?, a întrebat el cu dispreț în glas.− De ce nu vii să vezi, micuțul meu? Sunt sigur că vei fi cel mai surprins. Acesta este darul meu pentru tine. Un zâmbet știut i-a aprins trăsăturile umbrite, pe măsură ce Hyakuhei s-a dat la o parte… lăsând o imagine clară a victimei. Întinzându-și mâna încet spre Toya, se întoarse să privească spre cadavrul de pe jos.
Privirea lui Kyou îl urmări pe Hyakuhei, în timp ce se apropie încet, confuz de importanța identității acestei victime. Ochii săi aurii s-au lărgit la figura deformată, înțepenită în murdărie, ca un șoc de alarmă de rău augur care i-a târât spinarea. Inima lui începu să o ia la goană când a văzut strălucirile sclipitoare ale argintului trecând prin părul negru la miezul nopții, acum acoperit cu sânge și murdărie, pe măsură ce se întindea pe fața bărbatului ca și cum ar fi ascuns adevărata sa identitate.
El simți că întreaga sa ființă țipă de furie și negare, știind că se uită acum la figura sacrificată a fratelui său dispărut.
− NU! Kyou și-a tras capul și a răcnit. Lacrimile îi umpleau ochii când se întoarse să se confrunte cu cel responsabil. − Ce ai făcut? Întrebă el, în timp ce a lovit înainte, oprindu-se la doar câțiva centimetri de ucigașul fratelui său. Ochii lui de aur solar au sângerat roșu... colții alungiți au fost dezveliți ca la un câine turbat. Flexându-și mâna cu gheare a așteptat mărturisirea cu furie abia reținută.
− Doar ceea ce ar fi trebuit să fac de la început... să-l elimin pe cel care nu te-a apreciat așa cum fac eu. Expresia lui Hyakuhei se înmuie pentru o clipă ca atunci când își privea copilul său preferat.
Îi dăduse lui Kyou toată atenția și afecțiunea, de vreme ce îi dădea darul imortalității întunecate... dar Kyou încă nu era fericit. Tristețea din privirea de aur a lui Kyou îl atrăgea atât de mult... singurătatea din interiorul lui era minunată și imita melancolia lui Hyakuhei. El l-a transformat apoi pe fratele lui Kyou, Toya, în speranța că va câștiga devotamentul posesiei sale. Dar... asta l-a supărat pe Kyou mai mult.
Hyakuhei a privit lacrimile amărui formate în ochii lui Kyou și a știut că avea dreptate... Kyou a fost cel mai divin când a strigat.
În acel moment, ceva în adâncul lui Kyou a cedat cu un strigăt plin de jale, înfricoșător, care se rupse de corp. Într-o furie oarbă, el l-a atacat pe ucigașul fratelui său, cu colții dezveliți și ghearele sfâșietoare. − Îți voi rupe inima și îți voi lăsa trupul să fie devastat de creaturile nopții pentru ceea ce ai făcut!
În mod abil, omul crud a evitat atacul și, într-o neclaritate în negru, l-a pus pe Kyou la pământ. Cu un calm care nu s-a reflectat în adâncurile lui roșii rubinii, Hyakuhei s-a aplecat în apropiere, privirea lui fiind blocată pe fața care l-a obsedat atât... pe fața fratelui său.
− Am făcut ceea ce era necesar pentru noi. Toya nu a vrut ca tu să ai darul meu și ai căutat să-l depărtezi de tine. Vei înțelege în timp, a murmurat, pe măsură ce buzele sale moi se încleștară de-a lungul celor care zburau în timp ce spunea acele cuvinte.
Cu o forță de care nu-și dădea seama că o posedă, Kyou îl aruncă puernic pe omul ofensator la douăzeci de picioare de corpul său agitat. Și-a mișcat antebrațul peste gură în dezgust, mârâind periculos.
− Acum, acum, micuțule, calmează-te, șopti omul în timp ce s-a oprit și s-a desprăfuit. Ochii îi ardeau de promisiune în timp ce corpul său strălucea ușor, apoi se stinse înapoi în noapte. − Voi păzi... așteptându-te... răsfățatul meu.
Lumea lui Kyou s-a spulberat în jurul lui, în timp ce se uita în jos la trupul fără viață al fratelui său. − Voi răzbuna moartea fratelui meu și voi trece veșnicia în căutarea ta, dacă va trebui. Când te găsesc, vei plăti pentru asta... Hyakuhei...
Se coborî în genunchi tremurând și ridică ușor corpul lui Toya la pieptul lui... ridicându-i ușor capul. Părul fratelui său îi căzuse de pe față, făcând să se estompeze viziunea lui Kyou, în timp ce încerca să-și rețină potopul de lacrimi fără succes. Părea că Toya ar fi fost doar adormit... în pace pentru prima dată de prea mult timp.
Privi cum lacrimile lui au picat pe obrazul lui Toya și Kyou și-a simțit inima frângându-se. Apucându-l strâns pe fratele său iubit către el, Kyou șopti cu o voce nerăbdătoare: − Toya, te rog să mă ierți… pentru că nu am făcut-o aici la timp. Respirația lui îi tremura, în timp ce își strânse ochii de durere. − Știu că ai avut nevoie de mine... ar fi trebuit să te salvez.
Mintea lui Kyou a revenit la ziua în care Hyakuhei l-a transformat în ceea ce era acum... a doua zi după moartea tatălui său. Kyou care îl cunoscuse pe Hyakuhei îl dorea doar... și Toya fusese doar un mic copil. Deci, pentru a-l proteja pe Toya... Kyou a plecat cu unchiul său chiar în timp ce fratele său mai mic a strigat după el să nu plece.
Își mai amintea încă neîncrederea care strălucea în ochii aurii mari ai lui Toya, în timp ce se uita la Hyakuhei, pentru îndrăzneala de a-i lua fratele mai mare de lângă el. A fost amintirea acelei priviri bântuite care l-a ajutat pe Kyou să stea departe de fratele său mai mulți ani... să-l protejeze.
Pe măsură ce Toya devenise mai în vârstă, Kyou și-a dorit să-l vadă... vizitându-l în secret și urmărindu-l de la distanță... uitându-se la fratele său trăind viața pe care el nu putea. Să-l privească pe Toya din umbră a fost singura fericire a lui Kyou în acele zile întunecate. Se dusese adesea în dormitorul lui Toya... ca să-l privească în somn.
Dacă l-ar fi cunoscut pe Hyakuhei l-ar fi urmat și privit păzindu-l pe Toya... nu l-ar fi pus niciodată pe Toya în pericol. Unchiul său îl transformase pe Toya pentru că se gândise că asta voia Kyou. Era vina lui că Toya murise prima dată.
Toya s-a luptat cu unchiul lor, în timpul întoarcerii și după. Pe măsură ce argumentele lor deveneau mai vicioase, Kyou încercase să-i rețină atenția lui Hyakuhei departe de fratele său. Atunci Toya începuse să vorbească despre un leac pentru vampiri... Gardianul Inimii de Cristal. El a jurat că îl va găsi și îi va vindeca pe amândoi.
Toya și-a găsit leacul... în moarte.
Făcând tot ce putea mai bine pentru a evita să privească acum cavitatea goală în care fusese odată inima fratelui său, Kyou stătea în picioare și ducea corpul lui Toya departe de scenă pentru a-i face o înmormântare corespunzătoare.
El nu mai putea simți prezența lui Hyakuhei, dar știa că era aproape, uitându-se cumva... mereu urmărindu-l. Kyou a înțeles acum că va trebui să plece, să se ascundă până când ar fi fost suficient de puternic pentru a învinge răul care a furat singurul lucru pe care l-a avut... dragul său frate. El a alunecat prin întuneric lăsând pajiștea în tăcere totală.
Kamui a respirat cu ușurare când frații au plecat și și-au coborât bariera de invizibilitate din jurul formei dărâmate de Kotaro. Privind în jos la lican, Kamui știa că va dura ceva timp ca rănile lui Kotaro să se vindece... nu doar rănile care i-au fost făcute trupului, ci și rănile care se aflau acum adânc înfipte în inima lui.
− Haide, șopti Kamui, trăgând unul dintre brațele lui Kotaro pe umerii săi și ajutându-l să stea. − Hyakuhei nu a mers departe și trebuie să te duc afară. Ochii îi străluceau în culoarea prafului de curcubeu, încercând să-și rețină propriile lacrimi. Era zadarnic, pentru că le simțea cum îi alunecă pe obraji în urme fierbinți.
Atât de multe au fost pierdute în perioada de doar câteva ore mortale... acum știa ce era mai întunecat decât întunericul. Nici nu l-ar fi lăsat pe Kotaro tot așa.
− Nu l-am urât atât de mult, șopti Kotaro, uitându-se dezgustat spre locul în care corpul lui Toya stătuse cu doar câteva momente în urmă. O iubiseră pe Kyoko, și ea, la rândul ei, avea afecțiune pentru amândoi... fără să-l aleagă pe unul contra celuilalt când luptau... până noaptea. Soarta îi dăduse doar câteva ore scurte... cel puțin Toya nu știa.
Mâna sa se ghemui în pumn și se strânse. Toya ar fi fost nebun... dar ar fi fost în viață. − Mai degrabă m-aș fi confruntat cu mânia lui... nu cu asta... nu cu asta.
Amândoi au încercat s-o protejeze, dar acum Toya... ochii albaștri de gheață ai lui Kotaro, înotau în lacrimi fără să curgă: − Nu l-am urât niciodată.
− Știe că nu ai făcut-o, a spus Kamui conducându-l pe Kotaro în direcția singurului loc sigur pe care-l cunoștea... vrăjitorul, casa lui Shinbe. Avea nevoie să-i spună prietenului lor de soarta lui Toya... și lui Kyoko. Shinbe știa cumva ce să facă, mereu a știut.
− O să-l ucid pe ticălosul ăla de Hyakuhei, bombăni Kotaro, în timp ce el se opuse împotriva reținerii lui Kamui, natura lui lican ieșind la suprafață. − A ucis-o... l-a ucis pe Toya din cauza ei. Când îl voi găsi, el va dori să se fi născut om.
Ca și cum vântul ar fi ieșit din el, trupul lui Kotaro s-a cutremurat. Știa că Toya era mult mai puternic decât a recunoscut vreodată, dar fără ca Kyoko să-l protejeze... Toya și-a pierdut voința de a lupta. Hyakuhei știa asta înainte de începerea luptei.
Mâhnirea lui Toya îi încinsese mintea... nerăbdător. Dacă ar fi așteptat doar... încă câteva clipe. Kyou ar fi putut să-l salveze. Tristețea atârna pe fiecare silabă, pe măsură ce Kotaro șterse furios lacrimile care, în tăcere, îi brăzdaseră în jos obrajii.
− Am vrut să-i salvez pe amândoi... Kyoko, durerea trupului său slăbit a fost prea mult pe măsură ce își închidea ochii albaștri strălucitori și se pierdea în neantul în care ar fi ameliorat durerea pentru o perioadă scurtă de timp.
Kamui dădu din cap în timp ce ridică corpul fără vlagă al lui Kotaro și îl purtă. − Ai făcut destul. Odihnește-te acum. − Șopti el. E rândul meu să fac izbăvirea.

Capitolul 2
În ceasul dinaintea zorilor, Kamui se ridică deasupra unui mormânt nemarcat. Cei doi bărbați care stăteau pe fiecare parte a lui erau tot ce fusese lăsat. Îl urmări pe Shinbe ca să-și folosească puterile telechinetice să scoată pământul din mormântul lui Toya și să-l lărgească suficient pentru două cadavre.
Shinbe și Kotaro aveau acum aceeași expresie... tristețe și putere încăpățânată. Kamui știa că încercau să rămână puternici pentru el, dar putea să vadă prin melancolia pe care și-o ascundeau ambii.
Toți se uitau la mormânt... realitatea dureroasă că s-au scufundat. Lucrurile nu trebuiau să se termine astfel... partea bună se presupune că nu trebuia să piardă... sau să moară. Shinbe i-a ajutat să ia o decizie referitor la ce să facă. Recuperând corpul lui Kyoko, au adus-o la mormântul unde Kyou și-a pus fratele și i-a îngropat împreună.
Toya ar fi vrut așa... era singurul lucru pe care l-a simțit drept.
Kamui fusese incapabil să transporte corpul lui Kyoko la locul mormântului, odată ce l-au găsit. Sângele din jurul ei nu era ceea ce îl deranja. A fost pur și simplu sfâșietor să vezi pe cineva atât de bun și de pur, odată ce posedă atât de multă lumină înăuntrul ei încât să te doară ochii să te uiți... întinzându-se acolo în întuneric, cu ochii deschiși și nevăzuți.
Simțind șocul lui Kamui și văzându-i mâinile tremurând, Kotaro intrase și o ridică cu iubire în brațe, încercând din greu să ignore rigiditatea membrelor, așa cum o făcea el. Nu putea simți nimic el, cu excepția mâniei și a tristeții din acel moment. Dacă ar fi lăsat restul în... cât de mult a iubit-o, genunchii l-ar fi răsturnat... durerea cântărea atât de mult în el.
Văzând privirea pe fața lui Kamui era suficient pentru a-l ajuta să-și controleze propriile emoții... de asemenea, l-a ajutat să intre pe acea amorțire. Kamui nu era om și nici creatură... ceea ce a fost vreodată... inima lui s-a zdruncinat. Kotaro a hotărât să-și facă treaba să-l urmărească de acum înainte, chiar dacă băiatul probabil că nu avea nevoie de asta.
Kamui șterse din ochi urmele de lacrimi, încercând să fie puternic ca și Kotaro și Shinbe. Părul său violet, nedomesticit, se învârtea în vânt când se uita la pământul proaspăt întors. El și-a scos propria haină și i-a înfășurat cu blândețe în ea, pentru a spori puterea vrăjii pe care urma să o arunce.
Închinându-și ochii strălucitori, își împleti degetele împreună, în timp ce aripile iluminate izvorâseră din spate într-o fluturare de pene. Ele au strălucit în culori atât de intense, ce erau necunoscute ochiului uman.
Shinbe și Kotaro au făcut amândoi un pas înapoi înspăimântați, înțelegând brusc ce a fost Kamui. Cuvântul înger plutea pe buzele lor, dar părea atât de trist. Ca un înger cu o inimă zdrobită... un înger căzut.
Cu degete blânde, Kamui scoase o pană de pe aripa sa dreaptă și își ținea mâna cu palma în sus. Expresia tristă și liniștită de pe fața lui nu șovăia. Ochii i-au strălucit cu o licărire de speranță, în timp ce el a scos repede pana ascuțită în palmă, cauzând o tăietură superficială. Lichidul purpuriu se strângea în palmă și Kamui își închise încet pumnul peste el, înainte de a se apropia de mormântul nemarcat. Picăturile sacre ale sângelui vieții sale au căzut pe pământ, făcând ca solul să strălucească de o putere albastră electrică nepământeană. Shinbe și Kotaro puteau doar să stea și să privească sub șoc în timp ce acest lucru avea loc. Nu îndrăzneau să se miște de teamă de a deranja ritualul pe care îl conducea Kamui. Ambii au înțeles că au fost martori la ceva incredibil și, fără îndoială, nu-l vor mai vedea niciodată.
Chiar aerul din jurul lui Kamui se porni într-un vârtej care îl înconjura într-o lumină albastră fluorescentă. Vocea lui cu ecou a lăsat buzele să pară mai bătrâne și mai înțelepte decât le-a avut vreodată în amintirilor lor. Un sunet înfricoșător a ricoșat peste cer, care-l purta kilometri, făcând tot să fie auzit încă cu respectul puterii sale.
− O mie de ani va dura...
De data aceasta vom respecta pentru binele vostru...
Când se scurge sângele unui gardian...
Este timpul ca această profeție să se împlinească...
Numai atunci două suflete se vor revigora
Aducându-le în lumină...
Îndrăznind să lupte cu magia întunecată a nopții...
Cu această promisiune, noi nemuritorii vom lua arme...
Protejându-i pe cei renăscuți de alte răni...
În mâinile de piatră și de marmură pe dușmanul nostru îl vom da...
Singura dorință pe care o dorește... în lumină să trăiască.
Pe măsură ce vortexul îl înconjura pe Kamui, o pană strălucitoare de la fiecare aripă iluminată se pierdu și izbucni înainte în interiorul ciclonului... întorcându-se ca două pumnale mici pentru a trage drept în jos, aterizând pe mormânt. Penele strălucitoare au rămas blocate în solul moale pentru câteva scurte momente înainte de a se scufunda în pământ pentru a fuziona cu sufletele prietenilor săi.
Genunchii lui Kamui au lovit pământul când vraja s-a dispersat, trimițând o undă de șoc în toate direcțiile. − Până ne vom întâlni din nou, Kyoko... Toya, șopti Kamui, simțind că singurătatea se apropie de el. − Poate viața viitoare va fi într-un timp mai bun și mai strălucitor.
Shinbe rămase tăcut alături de el, fără să vrea altceva decât să verse lacrimi el însuși, dar nu și-a putut permite luxul. Hyakuhei era încă acolo și știa că vampirul cu inima neagră va veni în cele din urmă pentru el. Inamicul ar ști ce au făcut. El ar șterge toate urmele pe care ar putea acum.
Căutând în buzunar, Shinbe a scos o sticlă mică de ametist plină de praf magic fără vârstă. Stropind ușor pământul, el a mers în cerc în jurul mormântului pentru a-l proteja de toți ochii curioși. Pământul a devenit instantaneu solid pentru a ascunde locația noului mormânt.
Ochii lui Shinbe s-au aprins cu aceeași culoare de ametist, pe când șoptea cuvinte pe care doar el le putea înțelege.
El a simțit un legământ vechi de frați care au luptat într-o bătălie veșnică cu întunericul prin sufletul său pentru a deveni un simbol al protecției asupra mormântului.
Deasupra locului de odihnă al prietenilor săi au înflorit flori fără să fie plantate semințe. Bujori în cinci culori au apărut pe vițe cu spini... argint... aur... albastru de gheață... ametist... și praf de curcubeu strălucitor.
− Eu plec, spuse Shinbe după o tăcere lungă. Nu dorea ca prezența sa să arate locul celorlalți și știa că era timpul să meargă mai departe. Privirea lui se îndreptă înapoi spre tufișurile de flori ciudat colorate. Toya și Kyoko erau acum protejați de Hyakuhei, iar vraja nu ar fi deranjată.
Deocamdată... era tot ce le-ar putea oferi în afară de durere.
Kamui ridică privirea spre vrăjitor, șocat de această nouă dezvoltare. − Ce? Dar... de ce?, Ochii i se lărgiră într-un moment de panică... l-ar lăsa toată lumea acum? Nu l-au lăsat Toya și Kyoko destul de rău?
Simțind teama lui Kamui crescând, Shinbe a pus o mâna hotărâtă pe umărul prietenului său și încercă să-i explice: − Știi bine ca și mine că Hyakuhei va afla în cele din urmă ceea ce am făcut aici. Privi peste umărul lui Kamui la Kotaro știind că lican ar înțelege abandonarea lui.
− Vei putea să scapi de ochii lui veghetori... dar nu am o astfel de putere. Cu toate acestea, voi putea să mă ascund, dar nu sunt sigur pentru cât timp. Shinbe scoase un oftat lung și privi în sus la lună, care atârna deasupra cerului. − Zilele mele au un număr acum pe ele... un zâmbet moale înclină colțurile buzelor, ca și când știa un secret. − …Așa să fie.
Voi urca pe următoarea navă care va merge spre vest, peste ocean. Acolo, voi avea șanse mai mari să-mi păstrez identitatea în fața lui Hyakuhei și poate chiar să găsesc o cale ca propriul meu suflet să se reîncarneze în același timp cu prietenii noștri dragi. El spera că ceea ce spune era adevărul. Ar avea nevoie de el când va fi venit timpul.
Kamui aruncă o privire spre mormântul de sub el, apoi o întoarse spre prietenul său, cu mai mult calm decât simțise de la începutul acestui coșmar. Nu voia ca Shinbe să fie următoarea victimă, așa că da, a înțeles. Și-a smuls ușor o penă curcubeu din aripa sa dreaptă și o presă pe gâtul lui Shinbe.
Shinbe a început să strălucească puternic înainte de a o absorbi în piele. Se uită în jos și văzu un scurt contur al penei chiar sub gulerul mantiei.
− Asta te va ajuta când va veni timpul, spuse Kamui cu un zâmbet și-i dădu lui Shinbe o îmbrățișare strânsă cu înțelegere. Nu l-ar pierde pe Shinbe mult timp... indiferent cât.
− Ne vom vedea din nou prietenul meu, șopti Shinbe înainte de a se desface din îmbrățișarea lui Kamui. El a dat din cap la Kotaro știind că lican ar avea grijă de Kamui pentru toți. Shinbe privi înapoi la mormânt, apoi își întoarse ochii, lăsându-și bretonul să cadă pentru a ascunde tristețea. − Așa să fie, a șoptit el din nou, dispărând în întunericul înconjurător.− Ești pregătit copile? întrebă Kotaro liniștit, în timp ce își păstra spatele la mormânt. Știa că nu poate rămâne. Shinbe avea dreptate... cu cât erau mai departe, cu atât era mai bine protejată vraja.
Kamui dorea să se ferească de porecla pe care Kotaro tocmai i-o dăduse, dar nu avea inimă. Inima lui a fost îngropată în mizeria de la picioarele lui și, dacă ar dura până la sfârșitul timpului, ar vedea că Hyakuhei plătește pentru crimele sale.
− Da, spuse Kamui, ștergându-și un braț peste ochi. − Sunt gata.
Kotaro își așeză un braț în jurul umerilor săi și îl conduse departe. lican a descoperit că nu ar mai putea vărsa lacrimi pentru femeia pe care o iubise cu întreaga sa ființă. Sufletul său simțea ca și cum cineva l-ar fi smuls din corp, l-a rupt în bucăți și a revenit doar la jumătate.
Dacă vraja cu care Kamui și Shinbe au venit a lucrat, îl va vedea din nou pe iubitul său Kyoko. Nu putea decât să zâmbească la toate anticele pe care el și reîncarnarea lui Toya au fost legați s-o aducă pentru a-i câștiga afecțiunile. S-ar lupta cu bucurie cu ea încă o dată, dacă numai Toya s-ar întoarce. Până la urmă... îi iubește pe amândoi.
Se lupta cu nevoia de a privi înapoi la mormânt. − O mie de ani este o lungă perioadă de așteptare, dar voi fi acolo pentru tine... Kyoko.

*****

Peste o mie de ani în viitor... Ziua de azi.
O figură singuratică stătea pe un acoperiș al celei mai înalte clădiri, cu vedere spre orașul aglomerat de dedesubt. Caracteristica vânzării nu a trădat niciodată memoria inimii în corpul singurului său frate, situată singură și lipsită de viață pe terenul rece și dur, cu secole în urmă. Încă o dată caldă, inima lui a bătut în ghearele monstrului sadic care le-a creat pe amândouă.
El făcea tot ce era în puterea lui de a se separa de răul care îl înconjura în tăcere. La fel ca oamenii din această lume, el s-a hrănit numai cu animalele pe care i le-a oferit natura. Chiar dacă întunericul era tot ce i se permitea, la fel ca și blestemul unui vampir, el nu va deveni niciodată demonul pe care-l intenționa unchiul său.
În ultimii câțiva ani ceva în interiorul lui era agitat... o dorință pe care nu a putut-o înțelege și nu a fost simțită în timpul a peste o mie de ani.
În mintea de tânăr nevinovat a lui Kyou care și-a umplut viața cu fericire chiar și într-o lume a întunericului se repetau amintiri pe care nu le-a uitat niciodată. Toya... El a fost atât de plin de viață... cu ochii de aur zâmbitori și ignoranța unui copil. Încă o dată, a adus în sufletul său chinuri de vinovăție pentru că n-a putut să-l protejeze pe fratele său mai mic.
Ochii din aur ca soarele, care au devenit duri în sute de ani de singurătate, au sângerat la amintirea unei promisiuni pe care încă nu a îndeplinit-o. Cu fiecare deceniu care trecea, Kyou devenise mult mai puternic. De multe ori se apropiase, dar obiectul urii și mâniei lui îl ocolea la fiecare întoarcere.
Nu se va odihni până când creatura ticăloasă pe care o căuta nu se va târî în agonie la picioarele sale, și sufletul său va fi aruncat în iad unde-i era locul.
Privirea lui Kyou a fost atrasă de singurul loc senin din întregul oraș... parcul liniștit din centru. − Astfel de locuri n-ar trebui să fie așa de aproape de rău, a murmurat în noapte. Sărind de pe clădire, Kyou și-a continuat căutarea așa cum a făcut atâtea secole. Hyakuhei ar plăti cu viața pentru c-a vorbit cu singura care conta pentru el, sau doar ar fi încercat. Fratele lui era pierdut pentru totdeauna și nu se mai întoarce niciodată.
− Toya... șopti Kyou dispărând în noapte, lăsând în urmă imaginea unui înger răzbunător...

***

Parcul a fost întotdeauna pașnic în această parte a zilei. Era încă după-amiază și soarele era încă pe cer. Kotaro se plimba leneș printre copaci, aproape de centru unde era un imens bloc de marmură. Nu știa de unde provine... era acolo de atâta timp, de când își putea aminti, era mai vechi decât orașul însuși. Tot ce știa cu siguranță era că simțea ceva copleșitor de liniștitor ori de câte ori era aproape de el.
− Cine s-ar gândi că o piatră pătrată ar aduce gânduri liniștite? Kotaro murmură singur.
Mergând pe o altă cale printre copaci s-a îndreptat spre piatră ca să poată uita la ea. Chiar dacă ar fi fost complet fericit în acea zi... a vrut să fie sigur că faptul că era acolo îl făcea să se simtă mai bine.
Kotaro se opri din căutările lui când intră în centru și se încruntă la individul așezat în stil indian, cu coatele pe genunchi și cu bărbia în mâini. Părul scurt purpuriu legănat de briza ușoară îl făcea pe tânărul bărbat să pară foarte copilăros.
− Ce naiba faci aici? întrebă Kotaro.
Kamui zâmbi fără să se uite la el. În schimb, înclină din cap în direcția ieșirii colegiului din depărtare. − Aștept să înceapă ora.
Kotaro clătină din cap și mai făcu câțiva pași înainte de a se opri din nou și se răsuci în fața lui Kamui. − Ce vrei să spui !? Nici măcar nu mergi la această școală.
Kamui făcu cu ochiul înainte să dispară într-un vârtej strălucitor ca un curcubeu de praf. − Știu.
Kotaro se uită urât la praful care se învârtea înainte să dispară complet. − Uneori băiatul este așa o enigmă, comentă el în spațiul gol, apoi își mută privirea în jos ca și cum ar fi mângâiat piatra. Auzi sunetul picioarelor care alergau pe trotuar, dar nu-l observă cu adevărat până când nu-l lovi pe umăr. Atunci pur și simplu sări și se învârti și-i văzu pe Hoto și Toki aplecându-se cu și odihnindu-se cu mâinile pe genunchi încercând să-și tragă sufletul.
− Ce-ați pățit de gâfâiți ? întrebă Kotaro zâmbind î timp ce își recăpătă calmul.
Hoto flutura o bucată de hârtie în fața lui. − Pentru tine... de la poliție... important.
Kotaro luă bucata de hârtie, − De la poliție, hmmm? Trebuie să fie ceva foarte important de va făcut să alergați ca la maraton.
Toki dădu din cap înainte de a se lungi să se odihnească. Hoto pur si simplu căzu în genunchi și-și așeză capul pe iarbă.
− Voi doi sunteți cei mai mari fricoși pe care i-am văzut vreodată, se plânse Kotaro bineînțeles.
− Durere laterală, se plânse Toki. − Trebuie să mă întorc... la... aer condiționat... birou.
Kotaro a oftat a resemnare și-i lăsă să se coacă în soarele arzător înainte de a citi hârtia. Mâna se închise, încrețind hârtia pe care tocmai o primise de la secția de poliție, nu departe de campus. O altă fată dispăruse fără urmă. El petrecu mult timp investigând dispariția multor fete tinere, care l-au dus în cele din urmă la colegiu, unde era acum șeful securității.
Gândurile lui s-au îndreptat instantaneu spre iubita sa Kyoko. O găsise din nou și așa cum se așteptase... Toya nu era departe. Singurul lucru care îl surprinsese era faptul că Toya renăscuse normal... uman, sau așa părea.
Uneori putea să-l simtă pe adevăratul Toya, chiar la suprafață... fără să-și dea seama de existența lui, dar până acum acea parte a lui care a rămas adormită. − Mulțumim lui Dumnezeu pentru micile favoruri. Kotaro își trecu mână agitată prin părul suflat de vânt.
Îi convenea că nici unul dintre ei nu-și amintea trecutul... era o amintire bună de uitat. Își dorea ca și el să aibă același privilegiu de a uita... dar pentru el, amintirea a rămas... trezindu-l adesea noaptea într-o sudoare rece.
Plecând din parc se trezi stând pe trotuarul din fața campusului. Kotaro își ridică ochii albaștri ca de gheață în direcția în care locuia Kyoko. Se încruntă îngrijorat și simți brusc nevoia de a o verifica pe "femeia lui".
Partea lungă a părului său negru a fost legată într-o coadă atârnând în jos. Restul părului, de la breton la creștet, se afla bătaia vântului; oferindu-i aparența unui băiat rău punk, care i se potrivea foarte bine. Această înfățișare l-a ajutat de mai multe ori în ultimii ani.
Corpul lui era înalt, cu mușchii zvelți... dar înfățișarea era înșelătoare. Nu avea un strop de grăsime de rezervă și era mai puternic decât cincizeci de bărbați umani strânși laolaltă. Singurii care știau despre puterea sa inumană au fost cei care au ales să-i facă zile fripte sau au îndrăznit să stea în drumul lui. și acei câțiva erau prea speriați să spună un cuvânt. Nimeni din campus nu știa secretul lui Kotaro și-și dorea să rămână așa.
Kotaro era responsabil pentru siguranța fiecărei persoane care trecea prin campus, fie că era vizitator, student sau membru al facultății. Femeile tinere au început să dispară din această zonă cu o lună în urmă, într-un ritm alarmant, și mai ales din împrejurimile complexului.
Un sentiment se formase adânc în pieptul său în timp ce el inhalase mirosurile din jurul lui. Aerul devenise contaminat cu un miros străvechi... rău. Se apropia de cel care era responsabil pentru mult mai mult, decât fetele dispărute... o putea simți. Dându-și la o parte acele gânduri deocamdată începu să meargă brusc în jurul apartamentelor care găzduiau mulți studenți nevinovați.
Ar merge s-o verifice pe Kyoko și dacă ea l-ar lăsa, ochii lui s-au întunecat atrăgător... n-ar lăsa-o singură toată ziua... sau noaptea. El spera doar ca Toya să nu fie in jurul ei azi din nou. O dorea doar pentru el. La urma urmei, ea fusese cu adevărat femeia lui și acest "băiat" ar trebui să-și vadă de viața lui.
Pașii lui încetiniseră pentru o clipă la ironia sorții... era bucuros că cel puțin acum Toya avea o viață. Aproape s-a amuzant la gândul că amenințase mental acea viață dacă nu va renunța la hărțuirea lui Kyoko, tot timpul.
Doar gândul că-i stătea alături pe canapeaua confortabilă, mâncând popcorn și uitându-se la niște filme siropoase, suna ca o seara perfectă. Au împărțit ceva de genul ăsta cel puțin o dată pe săptămână și pentru el... aceasta era partea preferată a săptămânii. El și-a pierdut timpul neîntrerupt cu frumusețea părului ei roșcat. Nu a contat dacă se uitau la un film sau doar stăteau pe canapea vorbind... pur și simplu îi plăcea să o simtă alături de el.
Kotaro zâmbi cu satisfacție în timp ce se întreba cum ar fi fost să fie întotdeauna lângă ea... zi și noapte.
Zâmbetul i se șterse la următorul gând... Kyoko nu l-a ales de fapt pe el în locul lui Toya, încă. Cel puțin nu în această viață. − Unele lucruri nu se schimbă niciodată. Privi în sus ca și cum ar trimite o mulțumire plină de sarcasm, pentru tot ajutorul cu privire la această problemă, pentru oricine asculta. Ceva i-a spus că zeii trebuie să aibă cel mai deranjant simț al umorului.

*****

Examenele s-au terminat în cele din urmă și Kyoko cântase acele cuvinte toată după-amiaza. Fusese o fată bună și studiase până când se săturase, dar totul a fost răsplătit. Știa doar că fusese cea mai bună la acele teste malefice. Numai acel gând o făcea să-și dorească să danseze fericită tot drumul înapoi spre apartamentul ei.
De fapt, primul lucru pe care-l făcuse de îndată ce a intrat pe ușă era să-și arunce cărțile în sufragerie ca și cum ar fi fost infectate și, în cele din urmă, a cedat nevoii... de a face "dansul fericirii" chiar în ușă, ca și cum ar mai fi avut un pic de tocilar rămas în ea, la urma urmei.
Acesta a fost imediat urmat de propria ei interpretare a dansului victoriei pe care l-a văzut la Toya o dată, unduind din fund tot drumul până la baie, să-și facă o baie fierbinte cu bule. Kyoko s-a decis că dacă vrea să facă acest lucru ar fi făcut bine să-l facă cum trebuie, a mers să dea drumul la casetofon și să-și ia câteva lumânări.
Încă mai scotea zgomote șmechere de victorie în timp ce cada se umplea și-și lăsa jos îmbrăcămintea, luând-o și aruncând-o oriunde îi plăcea. − Cel mai probabil o să-mi găsesc lenjeria agățată de ventilatorul de pe plafon când termin se gândi, apoi ridică din umeri și intră în apă.
S-a lăsat să alunece în cadă pentru a lăsa bulele plutitoare să-i mângâie gâtul și umerii. Ochii ei verzi de smarald, care uneori erau cunoscuți că aduceau furtuna într-o clipă, străluceau de satisfacție.
Valurile ei de păr roșcat erau pliate la întâmplare deasupra capului, iar pielea netedă, mătăsoasă era ascunsă acum sub bule. Era o fată fericită... și tot ceea ce-și dorea cu adevărat să facă era să se relaxeze pentru tot restul zilei. Un pic de muzică ușoară în fundal, câteva lumânări dulci mirositoare aprinse în jurul băii era decorul perfect.
A închis ochii știind că imaginea lui va fi în curând punctul central... ca și cum ar fi așteptat-o. Era secretul ei de păstrat.
Ochii albaștri ca de gheață o priveau din mintea ei. Ea a avut de atâtea ori vise cu el în timpul nopții că acum le putea chema chiar și în timpul zilei. Cu cât era mai adâncită în vis, cu atât mai real devenea, până i se părea că era într-adevăr acolo... îngenunchiat lângă cadă.
Buzele i se răsfrângeau într-un zâmbet senzual în timp ce el se întindea să-i scoată prosopul de pe ea... ochii lui devenind la fel de strălucitori ca o flacără albastră.
− Visele sunt frumoase, șopti ea, în timp ce-și înclină capul într-o parte lăsându-l să facă ceea ce voia.
− Ring, Ring. Unul dintre cele mai enervante sunete din lume a răsunat în tot apartamentul. Kyoko țâșni din cadă, dislocând apa peste margini pe gresia podelei. Ducându-și mâna la obraz, simți căldura de acolo și roșii exact când telefonul sună din nou.
− Fir-ar să fie! Se ridică repede știind că telefonul era tocmai în sufragerie. Trecând peste apă, apucă halatul de mătase de pe blat și-l înfășură în jurul ei alergând să răspundă.
Realizând că lasă o dâră de apă în urma ei, își făcu o notă mentală să-și amintească să ia telefonul fără fir în baie cu ea data viitoare.
La celălalt capăt al sunetului iritant, Suki lovește cu unghiile în blatul din bucătărie, dorindu-și ca Kyoko să se grăbească și să răspundă la telefon. Avea acest sentiment ciudat că Shinbe va ajunge în orice clipă și nu-și dorea să afle nimic din ceea ce plănuise.
A auzit clicul pe celălalt capăt. − În sfârșit.!
Kyoko trase telefonul înapoi de la ureche cu o privire furioasă, apoi l-a pus înapoi. − Suki, eram în baie! Kyoko se văită în timp ce privi lung înapoi spre ușa băii unde știa că apa era încă fierbinte și mirosea a iasomie. O tenta să se întoarcă și să se bucure... așa era visul. Își mușcă buza de jos în timp ce-și mută privirea de la ce-și dorea.
− Ești goală? Suki chicotește știind că Kyoko roșește ușor.
− Suki! Kyoko strigă în receptor. Prietena ei avea pur și simplu un umor pervers, pe care probabil l-a căpătat din cauză că stătea prea mult în jurul lui Shinbe. Ea zâmbi răutăcios în timp ce bătea în blat: − Ai nevoie de ceva?, am o baie fierbinte, cu aburi, care mă strigă pe nume și tu îmi întrerupi mica întâlnire.
− Întâlnire? Suki se uită la telefon și își dădu ochii peste cap. − Cu siguranță ai nevoie de ajutor Kyoko. Cine a auzit vreodată de o întâlnire romantică în cada de baie fără cineva acolo cu tine? Cel puțin aprinde-ți imaginația și gândește-te la un bărbat sexy care să te spele pe spate în timp ce ești acolo. Ea a oftat într-un ton exasperat, fără să știe că tocmai a șocat-o pe Kyoko până în profunzime, atât de aproape era imaginea ei mentală.
− Oricum, tu și cu mine o să avem o noapte a fetelor pentru a sărbători examenele finale, a ciripit Suki. Nu voia s-o lase pe Kyoko să spună nu.
− Nu accept un răspuns negativ, deci începe să te pregătești. și să porți ținuta pe care am cumpărat-o weekend-ul trecut. O să fac și eu același lucru. Suki a inspirat adânc și repede începu din nou înainte ca Kyoko să poată avea un cuvânt de spus. Fii gata până la 7:30. Te iubesc. Paaaaaaa!
Kyoko clipea când telefonul semnală linia deconectată. Buzele ei erau încă întredeschise, pentru că era gata să spună "nu" cu prima ocazie. Ea își aruncă o privire tăcută la peretele îndepărtat al încăperii care separa apartamentele celor două fete, întrebându-se dacă Suki a sunat de acolo sau de la telefonul mobil de undeva.
Privind numele apelantului, ea oftă. − Telefon mobil, așa se explică. Nu e nevoie să bați în perete. Dar imaginea mâinilor sale în jurul gâtului lui Suki îi aduse un zâmbet pe față. − Totuși, mă pot preface.
Aruncând telefonul fără fir înapoi pe tejghea, Kyoko se uită în jos la rochia de mătase, care se agăța acum de corpul ei umed și gemu. Apa calda de pe pielea ei a devenit acum rece și friguroasă, făcând să-i apară piele de găină. S-a întors rapid să-și reia baia.
− Ring, Ring. Kyoko se răsuci.
Învârtindu-se în jur și cu sprânceana stânga ridicată a frustrare. − Sper că e Suki, ca să-i pot spune cât de mult îmi place să fiu hărțuită! Înhățând telefonul, spuse ea mai tare decât normal. − Aloo?
Toya a surâs la salutul lui Kyoko. − Haide, mama ta nu te-a învățat niciodată să fii politicoasă când răspunzi la telefon?
Kyoko s-a simțit calmă plimbându-se până la fereastră, deschizând-o și lăsând telefonul să-i alunece din mână în neant. − De ce nu mă lasă nimeni să-mi termin baia? scânci, tropăind picioarele și simțind aerul condiționat vărându-se pe sub halatul ei.
Rânjetul lui Toya a dispărut, în timp ce imaginația lui o luă razna și viziuni sălbatice și explicite, începură să-i danseze în minte. − Ești goal... Se opri brusc, cu limba legată înainte să o întrebe dacă stătea acolo goală. Scuturându-și gândul acela din cap, Toya respiră adânc pentru a se liniști și, eventual pentru a-și controla hormonii răscoliți. − La naiba, asta a fost o imagine frumoasă...
Kyoko se încruntă întrebându-se dacă Toya a stat chiar alături de Suki în acel moment.
Toya încercă din nou. − Nu contează. Uite, vin să te duc la film diseară, așa că trebuie doar să te îmbraci.
Kyoko și-a îngustat ochii întrebându-se cine a spus că asta este − Ziua împunsăturilor. − Of, am planuri în seara asta. Desigur, planurile ei erau să se transforme într-o prună la baie și apoi să se ghemuiască pe canapea și să urmărească un film. Poate chiar să adoarmă în acest timpul, nu să fie forțată de toată lumea − să iasă.
− Ce! Anulează, pentru că vii cu mine! a ordonat Toya, enervându-se că nu face ceea ce voia el să facă... ca și când ar fi făcut-o vreodată.
Kyoko și-a închis ochii și a ținut telefonul departe de sunetul cântecului ei: − Nu-l voi arunca pe fereastră, nu-l voi arunca afară pe fereastră, − Cioc, Cioc. Kyoko se răsuci înspre ușa gândindu-se. Dar eu îl VOI arunca în oricine este la ușa nenorocită! auzi un râs dement venind de undeva adânc înăuntru, unde locuise geniul ei rău.
Ea a mers calm la ușă și a descuiat-o, apoi a privit în jurul ușii pentru a vedea cine era. − Kotaro, șopti ea puțin fără răsuflare, apoi închise gura sperând ca el să nu ar fi observat.
Ochii lui Kotaro se aprinseră și se întunecară în același timp când ușa se deschise. S-a bucurat că a văzut-o pe Kyoko în siguranță... și, evident, incomplet îmbrăcată. Coborî o sprânceană la felul în care ea îi spusese numele. Apăsând cu mâna pe ușă deasupra capului ei, o deschise larg cu zâmbetul lui obișnuit încrezător în timp ce se strecură pe lângă ea... aproape atingând-o.
− Cum e fata mea azi? Kotaro a mers după ea și în apartament ca și cum ar fi locuit acolo.
− Nu o să fac crimă, nu o să arunc telefonul, nu o să... mintea lui Kyoko continua să cânte, în timp ce Kotaro se uita la ea cu zâmbetul său fatal obișnuit. Ei i se păru brusc că aerul condiționat nu mai funcționa.
Cum se putea ca acest bărbat, care putea fi descris doar ca sex pe picioare, să o afecteze așa de tare? Întotdeauna simțea ca cum ar încerca să se oprească să-l arunce la podea. Scuturându-și capul, ea se uita in jos și scânci când și-a văzut halatul întredeschis. Nu era suficient să arate nimic dar era suficient pentru a o face să se înroșească.
Toya se aplecă, auzind bătaia din fundal prin telefon și apoi vocea lui Kotaro. El a strigat în telefon să-i atragă atenția. − La naiba, Kyoko! Ce naiba face Kotaro acolo? el se dezlănțuise, supărat că garda de securitate se arătă din nou la apartamentul lui Kyoko.
Kyoko se crispă când țipătul din telefon se auzi tare și clar în sufragerie. Privind peste umărul lui Kotaro la ceasul de perete, a știut că trebuie să se pregătească sau Suki va fi următoarea care bate la ușă. De ajuns! Se întoarse și se îndreptă spre tejghea intenționând să închidă telefonul.
Ridicându-l înapoi la ureche, a strigat: − Ne vedem mai târziu! 'Clic '... unul răpus... mai avem unul.
Kotaro se piti, știind că a țipat la Toya. Ochii lui alunecară peste mătasea care se lipi de corpul frumos sculptat ca o a doua piele și nu se putea opri decât dacă ar fi încercat să meargă înainte... mai aproape de ea. Își închise încet ochii doar pentru o secundă, în timp ce a inspirat adânc, cu tot corpul său la mai puțin de un centimetru de al ei. Gândul de a o atinge fără contact îl făcuse să-și curbeze mental corpul în jurul ei și să se strângă.
Se aplecă înainte, apropiindu-și buzele de cochilia urechii, înainte de a-i șopti numele. Buzele i se înmuiaseră, la fel și ochii lui albaștri de gheață. Deseori își dorea să-și amintească trecutul... și cât de aproape erau odată. Ce ar face dacă și-ar aminti că trăiau odată împreună? El, ea și Toya... ca să o poată proteja.
Kyoko își pierdu respirația și simți un frison de-a lungul gâtului și obrazului. Era destul de greu să-și țină mintea clară cu el atât de aproape, și acum simțea că o atinge, chiar dacă nu era așa. Amintindu-și ce făcea înainte ca telefonul să o fi întrerupt, îi dădu o căldură în obraji.
Ne dorind ca el să-i observe vinovăția, își ținea spatele spre el și încerca din greu să alunge amintirea băii. Închinându-și ochii, ea se luptă cu nevoia de a se întoarce spre el și a trebuit să apuce masa să se țină pe picioare.
Kotaro a vrut să-și pună mâinile pe masă de-o parte și de alta a ei... blocând-o în brațe, dar brusc se potoli. Putea să miroase săpunurile pe care le folosea în baie, dar o singură aromă își făcea drumul spre el, iar expresia lui devenise curioasă... excitare? A pășit înapoi... simțindu-se cum se întărea.
Trecându-și mâna prin părul neîmblânzit, se retrase la o distanță sigură, încercând din greu să ignore golul din stomac... de ce a venit el aici din nou?... era important.
Își simți instinctul de protecție amintindu-și semnalele recente pe care le primise. − Vei petrece seara cu mine? Întrebarea sunând inocentă a ascuns un dublu sens, cu gust de dorință.
Kyoko și-a încetinit încă o dată respirația gata să se lupte cu sentimentele ei. Ea se îngrijoră știind că ar fi prea periculos să fie singură cu el. Dintr-o dată, dorea să-i mulțumească lui Suki pentru că i-a impus chestii.
Văzându-i îngrijorarea, Kotaro adăugă repede: − Putem face ce vrei tu. Să închiriem un film și să stăm acasă... sau să ieșim.
− Să închiriem un film și să stăm acasă... Kyoko repetă aprobator că era exact ceea ce voia să facă. Observând apoi cum ochii lui Kotaro se aprind, ea modifică repede: − Cel puțin asta am vrut să fac dacă n-aș fi fost târâtă în planurile altcuiva. Mi-ar fi plăcut să stau la filme cu tine. Dar îmi pare rău, Kotaro. − Nu pot! Îi dădu un zâmbet scuzat, bătând piciorul la gândul că a pierdut o seară caldă, cu gardianul frumos.
Umerii lui Kotaro au coborât un centimetru, dar a zâmbit oricum știind că nu încerca să-i rănească sentimentele. Își dădu seama că ea dorește ca el să rămână și se gândea să împingă această dorință... era același lucru cu ce-și dorea el? Pentru el, Kyoko era cel mai prețios giuvaer de pe pământ și el ar face tot ce ar fi putut pentru a o face să zâmbească și să o protejeze în același timp.
La urma urmei, a așteptat peste o mie de ani să o vadă din nou.
Pentru a se asigura că va fi protejată și că nu s-ar abate în calea răului a întrebat: − Deci, ce planuri aveți, mă pot alătura și eu distracției? El îi arătă zâmbetul cel mai obraznic în speranța că va funcționa. Dacă nu, atunci ar putea să recurgă la o urmărire... colțurile buzelor lui perfecte s-au aplecat într-un zâmbet secret.
Kyoko știa că Suki nu ar accepta niciodată asta. Noaptea fetelor însemna noaptea fetelor. Știa și ea că, dacă Kotaro a aflat că era doar cu Suki... el se va auto invita, apărând într-un fel, ca de obicei, accidental. L-a văzut făcând asta de multe ori.
Dacă Toya a fost insistent, Kotaro a încercat întotdeauna să fie subtil, chiar dacă atunci când i-ai pus cei doi în aceeași cameră, păreau să se comporte la fel și să se enerveze constant unul pe celălalt. Ambii tipi aveau o inimă de aur și ea o știa. Într-un fel i-a iubit pe amândoi... atât de mult încât durea, de aceea a ales să nu aleagă și să rămână singură pentru moment. Sincer, nu a vrut să-l rănească pe nici unul.
Dar Kyoko știa cu siguranță un lucru și anume că dacă Kotaro credea ea că merge cu Toya în seara asta... nu se va deranja să o urmeze. Cel puțin asta spera ea.
− Îmi pare rău Kotaro, am deja planuri cu Toya, dar îți promit că vom închiria filme sau altceva altă dată. Kyoko și-a coborât ochii, fără să-i placă faptul că-l mințea, dar era singura modalitate de a-l lăsa să plece. Privind pe podea, ea îl observase făcând un pas înainte și imediat a făcut un pas înapoi mușcându-și buza inferioară când a simțit masa în spatele ei.
Kotaro simți că gelozia vibrează în el, dar a ținut-o sub control. Singura lui consolare era că dacă ea era cu Toya în seara asta, măcar ar fi putut conta pe faptul nu va fi una dintre următoarele fete dispărute.
În plus, știa că Kamui îi urmărea în secret atât pe Toya, cât și pe Kyoko. Din punct de vedere mental, a trebuit să recunoască că Toya era supra-protectiv cu ea și o va ține în siguranță. Voia să fie el cel cu Kyoko în seara asta, să o protejeze. Dar, chiar dacă nu-i plăcea, Toya nu ar fi lăsat să i se întâmple ceva rău.
El o privea ridicându-și încet ochii spre el și putea să-i vadă îngrijorarea în privința ei că ar încerca să o oprească... voia să o oprească, dar nu o făcea. Cu timpul, ea își va face propria alegere.
Cu capul ușor înclinat că acceptă, Kotaro a atins mâna ei și a ținut-o pentru o clipă, fixând cu ochii lui albaștri de gheață pe cei de smarald furtunos. Își dădu din ochi seama că ea avea o zi groaznică. Putea să-i citească întotdeauna sentimentele din culoarea ochilor... învățase acum peste o mie de ani. Doar dorea ca ea să-și amintească.
− Atunci asta e, Kyoko! Vin să te văd mâine. Ai grijă, frumoaso! Înclinându-se înainte, își lipi buzele pe fruntea ei, apoi îi lăsă mâna, întorcându-se să plece.



Kyoko zâmbi. − Mulțumesc, Kotaro. Fruntea fremăta acolo unde a atins-o buzele lui calde. S-a bucurat că a fost mai ușor cu el decât cu Toya. De multe ori îi săruta obrazul, fruntea sau mâna, lăsând locul acela impresionat și cald.
Se întrebă ce ar crede dacă ar ști că nu a fost niciodată sărutată pe buze. Nimeni nu ar fi crezut că la vârsta de optsprezece ani era încă la fel de curată ca și... bine, pură din punct de vedere fizic. Se înroși din nou, știind că gândurile ei nu erau chiar lipsite de păcat. Ar fi dat vina pe trădătoarea din pieptul ei care se agita de fiecare dată când sa gândea la el.
Kotaro deschise ușa să plece, dar nu înainte de a arunca un zâmbet peste umăr și de a adăuga. − Amintește-ți, că încă ești femeia mea. A plecat repede, închizând ușa în spatele lui, și rânjind animalic.
Știa că ea nu va trece limita cu Toya și nu era îngrijorată. Chiar și în trecut, când el și Toya se băteau cap în cap, ea ținea cu el și nu cu Toya. Întotdeauna l-a iubit pe Toya, dar Kotaro știa că de el era cu adevărat îndrăgostită. Viteza bătăilor inimii când era el în prin preajmă au trădat-o întotdeauna... în această viață dar și în trecut. El va trebui doar să aștepte ca ea să-și dea seama nou.
Kotaro inspiră ușor, savurând mirosul ei. Chiar și acum i-ar fi putut mirosi puritatea și știa că ea nu e o cineva care să ia așa ceva atât de ușor. Era atât de nevinovată față de lumea reală.
Gândul îl făcu să zâmbească fad. Nu era atât de sigur că ar fi vrut ca ea să afle vreodată despre partea întunecată a acestei lumi... nu voia să-i alunge fericirea. Chiar și el însuși nu era ceea ce credea că este. Știa că îl va accepta în vreun fel, dar amintindu-și cum a îngropat-o i-a ținut buzele înlemnite. De unele lucruri ar fi mai bine să nu-și amintească niciodată.
Când Kotaro ieșea din clădire și ajunse pe trotuar, ridică privirea spre curtea dinspre fereastra ei, întrebându-se ce avea să facă atunci când va afla despre el. și da, i-ar spune adevărul... dar nu chiar acum. Cum explici că ești mai în vârstă decât orice om normal și că ai puteri pe care le-a văzut doar în filme?
Kotaro clătină din cap în timp ce se întoarse spre colegiu, gândindu-se la următoarea mutare cu privire la fetele dispărute.
Știa ce se întâmplă cu ele și că cel mai probabil erau deja moarte sau cel puțin înviate. Ochii lui s-au aprins de furie pentru o clipă, dezvăluind partea întunecată a sufletului său de lican. Avea nevoie să prindă mirosul acelor băutori de sânge nenorociți și al celor care i-au condus înainte să o găsească din nou pe Kyoko.

Capitolul 3
Kyoko răscoli prin dulap în căutarea a ceea ce Suki o convinse să cumpere weekend-ul trecut. Ea chicoti la gândul că Shinbe le urmărise la cumpărături oferindu-se să le ajute dacă aveau de o opinie. Culmea a fost când s-a furișat în cabina fetelor și a vorbit cu Suki prin perdea.
Shinbe vorbea cu voce pițigăiată, ca să o convingă pe Suki că e însoțitoarea pentru cabina fetelor și se oferea să-i ridice fermoarul.
Suki spuse da ofertei de ajutor și se întoarse cu spatele spre perdea. Kyoko aproape căzuse când Shinbe zbură prin cabină și ateriză pe peretele din cealaltă parte.
O întrebă pe Suki cum și-a dat seama că era Shinbe iar ea răspunse. − Nu cred că ar lăsa o lesbiană să lucreze la cabina fetelor, așa că atunci când și-a băgat mâna în rochie, în loc de fermoar... era un fel de revelație.
− Săracul Shinbe, exclama Kyoko, scoțând o cămașă albă scurtă, cu mâneci de mătase, care, de la cot până la încheietura mâinii, erau în formă de clopot. De fapt, ea a crezut că e foarte drăguță. Îi aducea aminte de rochia unui înger, dar mai sexy. Era suficient de scurtă ca să-i arate buricul împreună cu fusta mini neagră, cu talie joasă, pe care o cumpărase.
După ce s-a îmbrăcat și și-a găsit ce pantofi dorea, și-a tras părul din jurul urechilor, și din spate, ridicându-l cu un elastic, lăsând restul să atârne atrăgător. Aplică o cantitate mică de machiaj și-și puse un colier cu un mic cristal picătură, crezându-se pregătită pentru tot ce îi rezervase Suki.
Și-a dorit în secret să-i fi spus lui Kotaro unde merg, dar nici măcar ea nu știa răspunsul la asta. Și-a mușcat buza de jos, realizând că deja îi ducea lipsa, apoi încercă să-și alunge sentimentul de melancolie, știind că Suki o va vedea.
Ultimul lucru de care avea nevoie în seara ar fi fost ca cea mai bună prietenă, s-o întrebe un milion de întrebări la care nu dorea să răspundă.

*****

Shinbe își plimbă degetele prin șuvițele albastre care-i străluceau în părul său întunecat, în timp ce se aplecă asupra ușii. Se îndreptase spre Suki, când primise apelul ei spunând că va pleca în această seară și că nu va mai reveni.
− E nebună dacă crede că poate scăpa de mine atât de ușor, a ridicat Shinbe o sprânceană în timp ce aștepta.
Când ea a deschis ușa cu părul încă înfășurat într-un prosop, primele cuvinte ale lui Shinbe erau. − ăăă... am pierdut baia, Suki? Zâmbi privind sprâncenele lui Suki arcuindu-se. De îndată ce îi întâlnise pe Suki și pe Kyoko, simți nevoia să rămână lângă ele. De multe ori au ieșit împreună cu Toya și fetele.
Suki știa că Shinbe se considera "iubitul ei" doar pentru că el era singurul cu care a ieșit, dar Suki nu a acceptat niciodată partea cu relația. Ea încercă să ascundă roșeața care amenința să se i se ridice pe față, în timp ce răspunse: − Mi-ar trebui înălbitor și o bilă de demolări pentru a-ți curăța creierul.
Se aplecă mai aproape de ea, blocând totul, pe măsură ce ochii lui de ametist se întunecau atrăgător. Dacă m-ai lăsat să intru... Cred că am putea găsi un motiv pentru tine să faci o altă baie.
Suki simți că bătăile inimii sale se accelerează la sunetul vocii sale obraznice și făcu câțiva pași înapoi, în timp ce el a făcut câțiva pași înainte, închizând ușa în urma lui. Hotărâtă să nu-i lase nici un avantaj îi aruncă o privire plină de avertizări și a fost răsplătită când el s-a oprit. Dacă ar fi aflat vreodată cât de mult o atrăgea... s-ar fi implicat cu adevărat.
− Uite Shinbe, trebuie să mă pregătesc pentru că am planuri în seara asta cu un prieten. Ți-am spus deja la telefon, îți amintești? Știa că va veni oricum... dacă nu pentru alt motiv decât să încerce să afle unde merge.
Luându-și prosopul din cap, cu părul ei lung încă umed, Suki se îndreptă spre baie vorbind destul de tare, ca să o audă. − Putem face ceva mâine seară, bine?
Shinbe se aplecă de bara care despărțea bucătăria de camera de zi. Era pe punctul de a începe să-și exprime jalea când privirea lui căzu pe un fluturaș de pe tejghea. Ridicându-l, a scanat rapid pagina. Ambele sprâncene se iluminară.

CEL MAI MARE și MAI TARE CLUB DIN ORAȘ
CLUBUL LA MIEZUL NOPȚII
NOAPTE DE VINERI SPECIALĂ
SEARA DOAMNELOR

Erau încercuite cuvintele “seara doamnelor”. Shinbe ridică o sprânceană, în timp ce punea hârtia înapoi pe tejghea și se îndreptă spre baie. Își ascunse zâmbetul în timp ce intră fără să bată și se strecură în spatele lui Suki, în timp ce ea se pregătea să-și perie părul.
− Mâine atunci, șopti Shinbe seducător în cochila urechii, apoi și-a lăsat buzele în jos, ca să-i sărute umărul. Se întoarse fără mai zică un cuvânt... ascunzându-și zâmbetul mulțumit.
Suki stătea nemișcată, privind în oglindă, fără să-i placă vibrațiile pe care tocmai le-a simțit. Nu era genul lui Shinbe să nu ceară, să nu implore. Nedorind sa caute calul de dar la dinți, se grăbi cu pregătirile. Îngrijorată că Shinbe avea un plan ascuns, Suki a hotărât că va apărea la Kyoko puțin mai devreme decât era planificat.

*****

La câțiva kilometri distanță, niște ochi roșii pătrunzători de la fereastra unui apartament penthouse scrutau orașul. Valuri în cascadă de păr negru mătăsos cădeau pe un spate gol în contrast cu pielea palidă ca luna. Fața lui angelică era izbitoare, cu unghiuri ascuțite, iar corpul său era slab și tare ca cel al zeului Adonis.−
Trupul gol îi strălucea din lumina lunii, mușchii dansând cu fiecare mișcare pe care o făcea. El era frumos pentru oricine se uita la el, dar sufletul lui întunecat era rău și fatal. Un zâmbet îi îndulcea buzele perfecte, pe când gândurile se îndreptau spre evenimentele din seara precedentă.
Întorcându-se de la fereastră, începu să se pregătească pentru seară. Privirea lui s-a pierdut înspre scaunul de lângă foc al reginei Ann și spre tânăra studentă care stătea în el fără viață. Hyakuhei se rânji în timp ce se gândi la sângele proaspăt avut la cina de noaptea trecută.
− Păcat, era o fată atât de frumoasă. Și-a lins buzele, amintindu-și plăcerea cu care a răpit fata și s-a hrănit cu ea. Nu s-ar fi săturat niciodată de tinerele femei pe care le-a ademenit și pe care a pus stăpânire.
În seara aceea, va vizita un renumit club de noapte pentru a-și vâna prada și trebuia să fie sigur că "copiii" lui vor fi satisfăcuți. "Noaptea doamnelor" a fost mereu prielnică pentru recoltă și un bufet nesfârșit de carne pentru călătorii nopții.
Era un lord vampir puternic și nici unul nu îndrăznea să supere sau să-i pună la îndoială puterea. Plăcerea a fost singura lui dorință de peste o mie de ani, dar acum el voia mai mult. El voia ceea ce i se cuvenea. O încruntare îi schimbă fața, în timp ce se gândea la țelul lui, obiectul care devenise obsesia lui cât timp a așteptat să se nască din nou în lume. Legendarul Gardian al Inimii de Cristal.
Cristalul sacru era o bijuterie despre care s-a spus că este capabilă să-i permită unui vampir să umble dincolo de noapte și în lumina plină a zilei. Legenda spune că o fată cu sânge neprihănit și inimă de copil, ar ține bijuteria înăuntrul corpului ei. Ea ar fi o preoteasă cu cel mai înalt rang și putere, protectoarea și păzitoarea Gardianului Inimii de Cristal.
Privirea lui întunecată se întoarse spre cerul nopții, unde o lună sângerie se ridică deasupra. − Te-am pierdut o dată dragă preoteasă, dar să nu crezi că nu te voi găsi din nou. Ochii i se îngrămădeau în timp ce făgăduia nopții. − Te voi avea atât pe tine cât și cristalul de data asta...

*****

Suki a fost la cumpărături cu Kyoko săptămâna trecută tocmai din acest motiv, doar că nu i-a spus prietenei despre ce era vorba. Suki și-a cumpărat și ea o ținută. Trăgând-o din dulapul ei, ea se fâțâi cu entuziasm. Era o rochie neagră și foarte strânsă. Se îndrăgostise de ea în clipa în care a văzut-o.
− Bună treabă că Shinbe nu-i aici, își spuse Suki cu un zâmbet șmecher, în timp ce privi rochia în oglindă. Era foarte scurtă, dar nu arăta prea multe... suficient pentru a ațâța și a lăsa imaginația să lucreze. Trăgându-și părul într-o bentiță neagră potrivită, Suki își puse niște machiaj și-și apucă cheile, îndreptându-se spre apartamentul lui Kyoko.
Kyoko a ieșit din dormitorul ei sperând că va avea timp să ia o gustare înainte de a ieși afară, dar chiar înainte să ajungă în bucătărie cineva a bătut în ușă.
− Doamne, sper că nu e Toya, zise ea și se întrebă dacă ar trebui să răspundă. Avea încă 20 de minute înainte să se întâlnească cu Suki, astfel încât Kyoko a ales să ignore bătaia în ușă pentru moment, de teamă că cineva era de partea cealaltă.
Este uimitor cum frica te face să te simți de cinci ani. O sprânceană a lui Kyoko s-a răsucit în timp ce își reținea respirația.
Bătaia a devenit un pic mai tare, dar de data aceasta a urmat o voce. − Bine, Kyoko, știu că ești acolo. Nu mă face să sparg ușa! Asta a fost spusă râzând.
Kyoko își rostogoli ochii, gândindu-se că Suki făcuse ca poliția. Deschise ușa prietenei sale care zâmbea, și care o apucă imediat de mână să o scoată afară din apartament. − Hai să mergem. Am un sentiment rău că dacă nu plecăm acum, Shinbe va apărea sau așa ceva. Kyoko abia a avut timp să încuie ușa înainte ca Suki să o scoată afară.

*****

Kyou trase perdelele negre grele înapoi de pe fereastră, acum că a venit înserarea. Pleata lui lungă, argintie, albă, s-a învârtit în jurul lui când deschise fereastra, permițând vântului de vară să-i mângâie fața de înger. Îmbrăcat în negru, părea un înger decăzut.
Bani i-au adus libertatea de a-și stabili propriul program iar puterea l-a ajutat să nu fie deranjat. Achiziționarea întregului etaj al celui mai scump hotel din oraș îi dăduse singurătatea de care avea nevoie și vederea pe care o dorea. Privind de-a lungul străzii, văzu că deja se formase o coadă la Clubul Miezul Nopții, cel mai renumit club din oraș. Era locul perfect pentru hrană al creaturilor nocturne.
Coada aglomerată era plină de tinere studente și de tineri golani care le urmau. Ochii bântuiți ai lui Kyou străluceau de mulțumire, în timp ce începu să scaneze coada, întrebându-se care dintre ei ar atrage atenția celui pe care îl vâna. Cine ar fi următoarea victimă a lui Hyakuhei?
Kyou îl simțea pe Hyakuhei în oraș și se întrebă dacă Hyakuhei ar putea simți cum îl urmărește moartea. De data aceasta lucrurile erau diferite. Kyou îl găsise prea ușor, ca și cum Hyakuhei ar fi lăsat o urmă pe care să o găsească. Moartea și dispariția studentelor au reprezentat o carte de vizită flagrantă pentru Kyou, indicând doar o singură persoană.
Nu-i plăcea gândul că Hyakuhei l-a adus aici. − Nu mai sunt sub controlul tău, Kyou a mârâit când îi curse niște sânge dintre degetele încleștate iar ochii lui se înroșiră. − Nu ai nici o putere asupra mea... deloc! Calmându-și furia în creștere, Kyou și-a tras din nou masca fără emoții peste trăsăturile lui, ascunzându-și aura. Era timpul ca prădătorul să devină pradă.
Dacă el a putut să simtă forța de viață a lui Hyakuhei, Kyou trebuia să fie prudent pentru a-l împiedica pe creator să îl simtă și el.

*****

Kyoko a fost surprins să afle de cât de mare a era într-adevăr clubul de noapte. Stătea cu buzele deschise când Suki trase mașina în parcarea imensă. Suki dorea să ajungă puțin mai devreme pentru a evita coada, dar din ceea ce Kyoko putea să vadă, o coadă se formase deja, așa că au ieșit rapid din mașină. Kyoko putea să vadă fețe familiare de la colegiul la care au studiat și zâmbi, observându-l pe prietenul ei Tasuki printre ei.
Tasuki le-a văzut și el pe Kyoko și Suki din locul unde era. El a fost convins de prietenii săi să vină acum că nu aveau altceva mai bun de făcut după terminarea examenelor, și acceptase de bună voie. El era frumos și bine făcut, cu părul șaten până pe umeri și ochii maro de ciocolată, care topeau inimile fetelor.
El a fost, de asemenea, unul dintre cei mai populari tipi din campus, dar Tasuki a fost mai mult cunoscut pentru notele mari pe care le-a primit la toate materiile și era mai cumsecade decât majoritatea tipilor din campus. Bineînțeles, faptul că deși era unul dintre cei mai bogați oameni de la academie nu s-a comportat ca atare, i-a înălțat statutul.
Făcându-și drumul în jurul gloatei de oameni, Tasuki se apropie de Kyoko cu un zâmbet sincer. El o cunoscuse din gimnaziu și a avut întotdeauna o pasiune ascunsă față de ea. S-au întâlnit, dar nu a fost nimic serios... mai degrabă erau buni prieteni, și a trecut ceva timp de când au făcut asta.
El ar fi scos-o mai des în oraș, dar tipul de Toya sau șeful gardienilor școlii erau mereu în jurul ei în ultima vreme. Ar fi putut să jure că a auzit o mârâială când s-a apropiat ultima oară de ea în timp ce era cu unul din ei.
Având în vedere acest lucru, a verificat nervos zona, sperând că este singură. Nu că era speriat de ei... nu... niciodată...
Suki putea să vadă nervozitatea lui Tasuki și a râs cu voce tare. − E în regulă, Tasuki. Am venit aici singure.
Ea s-a distrat de aspectul confuz al lui Kyoko, apoi la apucat pe Tasuki de cot și l-a tras între ele. Ea și toți ceilalți care-l cunoșteau erau conștienți de faptul că nutrea ceva pentru Kyoko... toți, cu excepția lui Kyoko.
Kyoko se înroși când Tasuki se întoarse spre ea. Nu și-a dat seama cât de mult s-a înălțat. − Salut Tasuki, a trecut ceva timp. Am auzit că te descurci bine cu mediile anul ăsta. Fața ei se lumină fericită, realizând că era prea mult timp de când s-au văzut. Întotdeauna s-a simțit atât de în siguranță în jurul lui... ca cei mai buni prieteni. Îi lipsea.
Un zâmbet delicat apăru pe buzele lui Tasuki, plăcându-i faptul că încă mai ținea la el, chiar dacă era de la distanță. Poate încă mai avea o șansă cu ea. Chiar și-a dorit șansa să-i arate cât de mult îi plăcea de ea și cât de mult ar fi vrut să fie cu ea, că era de rangul ei, așa cum părea ea să creadă.
Din anumite motive, ea părea să creadă că el vrea o vadă doar pentru că fuseseră prieteni de mici. El intenționa să repare acea concepție greșită. − Da, Kyoko, dacă ai nevoie de vreun ajutor, mă bucur să vină și să te meditez oricând. Voia să-și lovească capul de zidul de cărămidă, pentru că din nou a sunat ca un bun prieten în loc de iubit.
Suki doar clătină din cap, văzând tristețea tăcută din ochii lui Tasuki, zâmbind la Kyoko. − Sărmanul, își spuse ea, cu un surâs milos răspândit peste buze. El avea nevoie doar de o mică împingere în direcția cea bună.

*****

Ochii lui Kyou se micșorau pe măsură ce mulțimea de copii naivi creștea. − Atât de mulți de unde să aleagă Hyakuhei, spuse el. Întotdeauna era la fel. Luarea unei vieți dar fără a fi pedepsit... la fel cum monstrul a făcut și mai demult. Degetele lui se încleștară de pervazul ferestrei în frustrare, întrebându-se dacă ar putea opri cumva măcelul.
Trebuia să se apropie și să se amestece în mulțime. Zâmbi la gândul că parul său argintiu și ochii ciudat de aurii se vor amesteca vreodată, Kyou și-a îndreptat atenția la masa de oameni.
Survolând încă o dată parcarea, vederea îi se opri, în timp ce privirea lui strălucitoare coborî asupra unui grup de trei inși adunați mai aproape de capătul mulțimii. Aura care înconjoară triunghiul era izbitor de diferită față de ceilalți oameni. O nuanță ușoară de lumină albă pură care înconjura grupul debusolă vederea interioară de vampir a lui Kyou.
Diminuând intensitatea privirii, Kyou clătină din cap și privi din nou la grup. Chiar și cu simțurile adormite, el putea detecta o strălucire ușoară dansând în jurul celor trei figuri. O strălucire slabă de particule de curcubeu stătea deasupra lor, umbrind lumina ca și cum ar fi ascuns-o de ochii lui.
Kyou scrută cerul deasupra lor dar văzu doar noaptea. Ochii i se îngustau înțelegând mai mult decât trebuia și apoi privirea se întoarse asupra grupului.
El nu văzuse niciodată așa ceva în viața lui nesfârșită. O amintire slabă îi deșira atenția, făcându-l să se holbeze la grup cu ochii larg deschiși. Își aducea aminte de cuvintele fratelui său mai mic, înainte ca Hyakuhei să-l omoare atât de crud.
− …Dacă am putea găsi Gardianul Inimii de Cristal... atunci poate că am putea fi eliberați de întuneric, frate...
Kyou se eschiva, spunându-i lui Toya că bijuteria era doar un mit și că era imposibil de găsit, chiar și în legende. Toya îi ignorase replica: − Aura celui care protejează bijuteria va străluci cu lumină sfântă. Nu vrei să fii liber?
Un sentiment de melancolie se așternu asupra lui Kyou, odată cu amintirea întrebării fratelui său. El ar fi dat orice să-și elibereze fratele de viața pe care a adus-o Hyakuhei. O briză trecu prin fereastră, suflându-și părul lung din față, ca și când i-ar fi spus să meargă, ca și cum Toya însuși îi spunea să plece.



Adunând întunericul înconjurător în jurul corpului său letal, Kyou a ieșit neobservat printre mulțimea de tineri nebănuitori, fără ca privirea lui intensă să părăsească locul unde strălucea lumina cea mai pură și mai fină.

*****

Kyoko chicoti când a văzut-o pe Suki strâmbându-și sprâncenele pe la spatele lui Tasuki. În ultima vreme, Suki fusese prea mult în jurul lui Shinbe. Ea și-a încrucișat ochii și a scos limba, făcând-o pe Suki să se umfle de râs, apoi și-a redresat figura instantaneu, pe când Tasuki s-a întors să vadă de ce râde Suki.
Aceasta a făcut-o pe Suki să se țină pe perete să nu cadă, când Kyoko a ridicat din umăr la Tasuki spunând: − Cine știe ce a intrat în ea? Ea nu a fost niciodată normală. Ea a înălțat o sprânceană adăugând: − Trebuie să o scot din casa de nebuni cel puțin o dată pe săptămână sau ajunge și mai rău și încearcă să roadă copacii din fața căminului.
Tasuki zâmbi, în timp ce se aplecă aproape de urechea lui Kyoko, ca să șoptească, dar apoi spuse cu o voce destul de puternică ca să audă și Suki: − Poate că în drum spre casă în seara asta, ar trebui s-o iei înapoi.
Kyoko aprobă fericit, apoi simți că părul de pe spatele gâtului se ridică de parcă cineva o privea. În speranța că nu-i urmărea Toya în secret, a încercat să ignore senzația, menținându-și atenția asupra lui Suki și Tasuki.
În sfârșit, Suki nu s-a mai abținut să-i reamintească lui Kyoko că vor avea o petrecere în pijamale în camera capitonata mai târziu diseară, și l-a întrebat pe Tasuki dacă ar dori să li se alăture. − Avem chiar și o cămașă de forță pentru această ocazie. Și-a scos limba la ei.
− Puneți chestia aia bine înainte să răniți pe cineva, a replicat Kyoko și a fost repede recompensat când fața lui Suki se schimonosi.
Pe măsură ce coada se mișca, Kyoko își aruncă o privire asupra umărului, întrebându-se cine o privea. Văzu doar luminile parcului și o hoardă de oameni care așteptau să intre, apoi se miră de paranoia ei. Sentimentul de neliniște că cineva o supraveghea a refuzat să plece și o îngrijora. Își aduce aminte de avertismentul lui Kotaro despre un hărțuitor din campus și deodată își dorea să-i fi dat o idee unde vor fi.
Suki ia apucat mâna și a tras-o spre ea pentru că ținea coada pe loc. Kyoko încercă să arunce senzația înfiorătoare când intrară în clădire, iar atenția îi fu atrasă de interiorul impunătorului club de dans.
Kyou o văzu întorcându-se, ca și când l-ar fi descoperit și se îndreptă spre ei. Ochii ei s-au deplasat încet spre locul unde stătea, dar știa că nu putea să-l vadă în umbră. Sub acoperirea întunericului, el nu și-a a luat ochii de la ea când a intrat în clădire.
Privirea lui de aur se mișca peste cei din cameră, știind că erau mai mult decât oameni în spațiile slab luminate, dar erau amenințări minore și nu meritau atenția lui.
Suki i-a condus într-o zonă aproape de bar, astfel încât nu ar fi trebuit să meargă prea departe pentru a lua băuturi și pentru a avea o vedere bună la ringul de dans. Muzica era deja tare, dar nu atât de tare încât să strigi ca să fi auzit.
Kyoko a fost uimită de cât de frumos era înăuntru. Ea începuse să se simtă bucuroasă că o lăsase pe Suki să o convingă să vină. La urma urmei, ar trebuit să fie mai mult în viața asta decât învățătura, ceea ce a făcut până acum o săptămână. Toată energia din acest loc era atrăgătoare și ea a zâmbit emoționată. A fost unul din acele momente rare când a simțit că orice se poate întâmpla.
În loc de mese și scaune adevărate, clădirea avea canapele matlasate, ici și colo, cu mese de sticlă mici pentru a pune băuturile. Mov, albastru și negru erau culorile principale ale clubului, oferindu-i un aer de mister și magie; toate luminile schimbând constant culorile, creând un sentiment de pandemoniu senzual. Atmosfera clubului era aproape intoxicantă.
Umbre profunde dădeau intimitate celor care o căutau, iar Kyoko se înroși, gândindu-se la toate lucrurile care uneori se întâmplau în umbră... lucruri pe care ea încă nu le-a experimentat. Mintea ei se întreba ce făcea Kotaro dar atenția i se întoarse înapoi către prietenii ei.
Kyou se așeză în cel mai întunecat colț, aproape de aura pură și intensă. Observând grupul, putea vedea acum că strălucirea provine de la unul singur. Ochii îi începură să se umezească pentru prima oară în atâția ani, numai pentru o clipă când o privea zâmbind, vorbind în măreția clubului. Era ca și cum ai privi răsăritul soarelui și așa ceva nu a mai făcut de mult.
Era frumoasă, cu un păr lung roșcat, împrăștiat pe cămașa albă de mătase pe care o purta.
Privirea îi urmări corpul perfect, pielea expusă la talie și bluza scurtă, urmată de o pereche de picioare foarte tonifiate înainte de a se ridica spre gâtul... expus. Urmă arcul format de fața ei cu o exclamație dezaprobatoare. Ea era întoarsă într-o parte iar el se trezi nevoit să-i vadă ochii... ochii care erau oglinda sufletului.
Instinctul său reacționa în moduri pe care nu le-a mai experimentat până acum. Acest sentiment pe care nu-l putea descrie îl agita și îi amintea cumva de fratele său. Nu-i plăcea necunoscutul.
A întunecat umbrele din jurul lui în timp ce ea se întoarse, uitându-se pe deasupra lui, dar îi văzuse. Priveliștea aproape că îi luă respirația. Avea ochii de smaralde învăluite în inocență... dar putea vedea și neliniștea și puterea ascunse acolo.
Kyou își încleșta pumnul atât de strâns, încât simțea că se formează picături de sânge unde unghiile ascuțite i-au perforat carnea. De ce era atâta inocență aici, într-un loc ca ăsta? N-ar trebui permisă. Simți o mormăială care începea adânc în piept și încercă să o înlăture.
Dacă bănuiala ar fi fost corectă și Hyakuhei ar fi apărut, atunci lucrurile ar putea deveni foarte primejdioase, foarte repede. Era ea cea care a ținut înăuntrul ei Gardianul Inimii de Cristal? Cuvintele fratelui său s-au întors să-l bântuie a doua oară.
− ... frate, dacă o găsim, atunci putem fi eliberați de el...
Blocând celelalte sunete din clubul de noapte, Kyou și-a îndreptat toate simțurile spre ea, pentru a descoperi mai mult și pentru a se pregăti. Ochii lui aurii bântuiți aproape au strălucit în timp ce se strecură în gândurile grupului care stătea la masă. Ascultarea gândurilor muritorilor era o funcție pe care nu o folosise de mult timp.
Tasuki sa oferit să dea prima rundă de băuturi, deoarece barmanul era vărul lui. Nu avea de gând să-și piardă singura șansă s-o impresioneze pe Kyoko. Știa că se gândea la el ca la un prieten, dar dorea să fie mult mai mult, doar dacă i-ar fi deschis ochii să vadă devoțiunea pe care el i-o oferea. Nu ar fi existat niciodată un om care să o iubească mai mult decât el. Pur și simplu nu a fost posibil.
Suki a zâmbit când a auzit că-l cunoștea pe barman și i-a cerut lui Tasuki să le aducă la toți câte un ceai cu gheață Long Island. Tasuki îi făcu cu ochiul la Kyoko, dând din cap și spunându-le că se va întoarce imediat. A plecat să aducă băuturile fetelor cât mai repede posibil.
Ochii lui Kyoko se rotunjiră în timp ce se uită la Suki. − Ceai cu gheață Long Island? Dar suntem... Suki a fluturat o mână de respingere pentru a o împiedica.
− Hai Kyoko. Trăiește puțin! Examenele s-au terminat și, în afară de asta... am mai băut înainte, − Suki a încercat să o calmeze pe Kyoko zâmbind și rotindu-și ochii. În speranța că va schimba subiectul, a adăugat: − Trebuie să recunosc Kyoko că în ținuta asta și cu curbele tale... nu pari minoră. A râs cu voce tare la privirea uimită de pe fața lui Kyoko.
Kyoko o privi pe Suki sceptică. − De două ori, Suki. Am băut de două ori și abia îmi amintesc de vreuna din ocazii... și nu trebuie să mă îmbrac așa ca să demonstrez vârsta. Kyoko se înroși la ceea ce putea să-și amintească de la ultima dată când a fost ziua ei de naștere. Din cauza lui Suki, nu-și amintea propria-i petrecerea de aniversare.
Își aduce totuși aminte de castronul imens de fructe pe care Suki i-l dăduse cu un zâmbet nevinovat. Îi cunoștea slăbiciunea lui Kyoko pentru fructe și se profită de ea. Kyoko mâncase aproape întregul vas, fără să-și dea seama că a fost îmbibat cu alcool.
− Mă bagă din nou în necazuri... Știam eu! Kyoko se lamentă în tăcere și bătu în retragere. Toată lumea a glumit despre acea noapte, ceva despre Kyoko care a uitat cum să meargă... sau să vorbească!
Suki făcu o grimasă și ridică din umeri: − Deci, asta e a treia oară. Zâmbi fericită la Tasuki care a adus băuturile, apucând cu grabă una pentru ea.
Kyoko își mușcă buzele, apoi mormăi ceva despre "trei lovituri și ești afară", dar oricum s-a întors și i-a zâmbit lui Tasuki. Exista ceva ca o presiune și totuși într-un final a cedat
− Trei ceaiuri cu gheață Long Island, după cum ați cerut. Tasuki se așeză între fete și luă o înghițitură. Simțea că căldura crește brusc în cameră, pentru că băutura era atât de puternică. Privind pe lângă Kyoko, se uită la vărul său din spatele barului. Fața răutăcioasă a vărului său îi dădea de înțeles că băuturile erau mai puternice decât normal.
Tasuki clătină din cap și privi înapoi la fete. − Să trecem toate examenele cu brio!, a făcut el o urare. Apoi, uitându-se la ochii lui Kyoko, adaugă: − și să nu pierdem niciodată legătura dintre noi, indiferent din ce cauză.
Kyoko se înroși și zâmbi cu timiditate, în timp ce își luă băutura din mâna lui întinsă. Luând în grabă o înghițitură ochii i se lărgiră când își dădu seama că îi plăcea gustul. − Dacă nu-i poți bate, măcar să li te alături, spuse ea cu lui Suki.
A lansat un pai în băutură și în următoarele zece minute de râs și maimuțăreală, ceaiul cu gheață Long Island a dispărut. Culoarea a înflorit în obrajii lui Kyoko, pe măsură ce efectele alcoolului au început încet să curgă prin corpul ei.
Tasuki, după ce a băut la fel de repede ca Kyoko, sa simțit mai liniștit și mai îndrăzneț, a întrebat fetele dacă doreau să danseze. Ochii lui s-au îngustat atractiv când a luat mâna lui Kyoko și a condus-o pe ringul de dans, cu Suki ținând cealaltă mână a lui Kyoko.
Știa că această noapte va fi cea mai bună noapte din toate zilele lui de colegiu și nu va uita niciodată nicio clipă.
La o distanță de câțiva metri, Kyou îl privi pe tânărul pe nume Tasuki întinzându-se și luând mâna fetei cu ochii verzi și simți nevoia să rupă degetele jignitoare ale tânărului îndrăzneț. Se puteau citi clar in ochii si gândurile lui sentimentele nevinovate ale tânărului pentru fată, dar el totuși nu avea încredere in el.
Kyou văzuse jocul ăsta de multe ori în viața de noapte. Un tânăr care dă fetei băutură și apoi profită de naivitatea ei. Ochii i s-au înroșit, urmărind pe băiat conducând fetele pe ringul de dans. Kyou a simțit nevoia de a lua fata cu părul roșcat și de o ascunde de oricine care i-ar face rău sau care ar vrea să o aibă.
Se lecui de unul singur de această posesivitate față de fată. Dacă ea ar fi fost cea care ține Gardianul Inimii de Cristal, atunci ce ar trebui să facă? Kyou știa un lucru sigur... înainte să-l lase pe Hyakuhei să o ia, o va ucide el cu mâinile goale.
Dacă legenda era adevărată și Hyakuhei ar fi pus mâna pe puterea Gardianului Inimii de Cristal, nu-l va mai putea opri.

*****

Kamui stătea invizibil, pe unul dintre difuzoarele imense în fața DJ-ului, vizionând ringul de dans unde Kyoko și Suki dansau cu un tânăr. A ridicat o sprânceană când a observat cine era tipul ăsta. Un zâmbet foarte secret i-a înclinat buzele, văzând nuanța de ametist care se lipi de băiat.
Atenția sa revenise la celălalt bărbat care urmărea preoteasa. El încercase deja să oprească atracția o dată când Kyoko era încă activ, dar cel mai vechi protector era la fel de încăpățânat ca întotdeauna. Vibrațiile pe care Kyou le dădeau erau grele și puțin colorate.
− Kyou, la ce te gândești? Kamui se întrebă cu voce tare știind că nu putea fi auzit sau văzut. Vizionându-l pe Kyou cum o privea pe Kyoko a recunoscut mâna sorții de îndată. Întotdeauna soarta a atras gardienii în fața preotesei lor... indiferent din ce lume sau viață.
Își dorea pe ascuns să aranjeze ca Toya și Kyou să se întâlnească, dar era conștient ca nu e bine să încerce să-și folosească oricare dintre puterile lui asupra lui Kyou. Simțea frisoane reci pe brațe, gândindu-se că l-ar putea enerva pe gardianul periculos de aur.
Privirea scrută mulțimea din nou, știind că Kyou nu era cel de care trebuia să se îngrijoreze. În club erau alți oameni care nu erau oameni, dar putea să simtă întunericul adevărat apropiindu-se în orice moment. Se întrebă dacă Kyou simțea și el la fel.
Kamui dădu din cap lui însuși. Cel mai bun lucru pe care l-ar fi putut face acum era să o ajute pe Kyoko să-și ascunde puterile de ochii curioși. Cu acest gând a sărit de pe difuzoare, dar picioarele sale nu au atins niciodată podeaua clubului de dans.

Capitolul 4
După ce trioul a intrat în ringul de dans aglomerat, Suki și Kyoko au început să-și unduiască corpurile pe ritmul muzicii lăsându-l pe Tasuki să privească fascinat. Corpurile încălzite din jurul lor le-au făcut pielea să se înroșească pe măsură ce alcoolul le-a trecut prin vene.
Trupul lui Suki s-a apropiat de cel al lui Kyoko, și-au înfășurat brațele în jurul gâturilor și au început să se rotească. Râzând la glumele lor, dansau ca amanții pierduți în ritmul muzicii. S-au învățat una pe alta să danseze așa, în școala primară, cu mult timp în urmă.
Prinse în vârtejul distracției pure și nepervertite, fetele au uitat pe moment de însoțitorul lor.
Tasuki le privea pe cele două prietene dansau pasional și simți căldură în obraji. Ooo. Trupul lui reacționa la scena care se juca în fața lui. Simțea ca și cum respirația i-ar fi lovit plămânii. Observând corpul lui Kyoko care se frecă de la lui Suki în timp ce mâinile li se plimbă pe trupul celeilalte, era aproape mai mult decât putea să suporte.
Dându-și seama ca voia să ia și el parte, Tasuki și-a forțat picioarele să se miște înainte de a-și pierde cumpătul.
Oprindu-se chiar în fața lui Kyoko, îi putu vedea ochii închiși, în timp ce se mișca lângă Suki. Privirea lui o întâlni pe a lui Suki, în timp ce ea zâmbi și se mută încet în spatele lui Kyoko, mângâindu-i coapsele. Spera ca Tasuki sa aibă destulă prezență sa danseze cu Kyoko în felul ăsta.
− De ce nu vii și tu? E foarte tareee! râse ea apucându-l pe Tasuki de curea și lipindu-l de Kyoko.
Ochii lui Kyoko se lărgiseră de șoc, simțind un trup tare, cu totul masculin, lipit de ea, într-o manieră foarte intimă. O roșeață îi aprinse obrazul când își dădu seama că Tasuki o ținea aproape. − Hei, zâmbi cu timiditate, hotărând că îi plăcea cum îi simțea corpul lui față de al ei. Știa că poate avea încredere în el să nu depășească limitele. El a fost întotdeauna un gentleman.
Simțindu-se puțin îndrăzneață, Kyoko a continuat să danseze cu Suki în spatele ei, punând mâna pe umărul lui Tasuki... încurajându-l puțin.
Tasuki nu mai avea nevoie decât de o singură mișcare, îi strânse șoldurile lui Kyoko și începu să se miște cu corpul ei. Simțea că era în rai, dansând cu fata visurilor sale lângă el. Senzația că fiecare trăsătură a corpului ei care se freacă de el era o tortură dulce pe care nu o trăise niciodată.
Ochii săi maro se umeziră seducător, în timp ce-și simțea tot corpul ca și cum ar fi fost de foc și voia să simtă cât mai mult din ea. Apăsându-se mai aproape de Kyoko, începu să o preseze, mișcându-și corpul încălzit odată cu ea ca un iubit de mult pierdut.
Kyoko privi în ochii lui Tasuki și observă că pentru prima dată erau ca niște fulgi minunați de ametist stropiți în orbitele lui de ciocolată. − Frumos... a fost singurul cuvânt care a venit în minte. Cu cât arăta mai adânc... cu cât îi amintea mai mult despre Shinbe.

*****

Starea de spirit a lui Toya nu s-a îmbunătățit de când a mers la dojo-ul din colegiu, sperând să facă ceva forță. Se gândise că ar fi trebuit să plece mai repede, după ce a spart sacul de box de cinci sute de dolari. Nu este vina lui că își imaginea chipul lui Kotaro când îl lovea.
− Fată proastă! a mârâit. De ce trebuie să fie întotdeauna așa de greu de abordat? Nu privi nimic în mod deosebit, gândindu-se la gardienii enervanți cu care Kyoko ieșise.
Se simțea încă afectat de când auzise mai devreme vocea lui Kotaro în apartamentul lui Kyoko. Nu i-ar fi plăcut nimic mai mult decât să-i rupă capul bărbatului ăsta și să-l arunce acolo unde soarele nu ajunge niciodată. Toya avea întotdeauna un al șaselea simț despre lucruri, iar simțurile îi spuneau că Kotaro nu era ceea ce părea a fi.
− E mai mult un lup în haine de oaie. rânji el, apoi s-a simțit imediat un pic vinovat pentru că și el ascundea lucruri de Kyoko. Lucruri pe care chiar el nu le-a putut explica.
Învățase ca un mic copil să-și ascundă abilitățile neobișnuite de ceilalți, abilități precum puterea și viteza supraumană, precum și simțurile sale ascuțite ca mirosul și văzul. Singura problemă a fost că au venit și au plecat când au vrut. Nu le-a putut declanșa la momentul necesar și poate că asta a fost un lucru bun.
Pierdut în gânduri, pielea lui Toya tremură în timp ce văzu gardianul care se sprijinea de ușa clădirii de pază. − Vorbește de drac și dracul la ușă. Toya se uită la Kotaro, aproape trecu pe lângă el, apoi se opri în urma lui. − Ce naiba faci aici? a mârâit.
Kotaro se ridică cu toată înălțimea lui și se îndreptă spre locul în care ar fi stat fata lui Kyoko și mârâi la el. Privind în jur și fără să o vadă nicăieri, comportamentul său relaxat s-a alarmat și Kotaro îl străpunse pe Toya cu o strălucire furioasă. − Unde este Kyoko? Am crezut că a fost cu tine în seara asta.
Ce ura Toya foarte tare era să fie confuz și acum nu avea chef de asta. − Prostule... Credeam că are o întâlnire cu tine, a răspuns fără să se gândească.
Pieptul lui Kotaro hârâi acum grav. Kyoko îi spusese că va merge cu Toya dar asta a fost o minciună. − La naiba!
Fără a-i da lui Toya o a doua privire, el tăiat-o în direcția în care locuia Kyoko, aținându-se să-și folosească viteza sa nenaturală. De ce l-a mințit? Dacă ar fi știut că nu era cu netotul ăsta, ar fi urmat-o.
Toya a simțit un moment de panică când a văzut îngrijorarea în ochii rivalului său și felul în care el a decolat cu viteză și asta nu l-a făcut să se simtă mai bine. Ceva din el avea încredere completă în Kotaro, dar nu i-ar fi spus niciodată asta.
Fără să se mai gândească la ceea ce făcea, a plecat după Kotaro pentru a vedea unde merge. Cu ușurință ținându-se după el, dar observând viteza pe care o foloseau amândoi, unele dintre suspiciunile lui Toya au fost confirmate. Kotaro era mai mult decât părea... au aceleași ADN sau ceva? Își scrâșni dinții și nu-i plăcea gândul.
Într-un minut, Kotaro a izbit ușa apartamentului lui Kyoko sperând să fi fost acolo. Pleznind ambele palme peste ușa nevinovată, a strigat. − La naiba, Kyoko! Unde ești? Groaza și îngrijorarea au apărut în fiecare por al ființei sale. − Asta nu e bine, mormăi el.
− Ce nu e bine? Întrebă Toya din spatele lui Kotaro.
Vibrațiile pe care le degaja Kotaro dădeau dureri crescânde în pieptul lui Toya. Dacă ar fi știut că Kyoko nu era cu Kotaro, ar fi venit doar pentru a fi lângă ea. Ar fi trebuit să-și fi urmat instinctele și să vină oricum. Ar fi trebuit să-i pună o lesă fetei ăsteia mai devreme sau mai târziu.
Kotaro a uitat de Toya cu totul în graba lui de a ajunge la Kyoko. Acum, având pe cineva pe care să-și descarce mânia, strigă: − Am crezut că este cu tine! Kotaro își strânse pumnul și își retrase furia în sine înainte de a merge prea departe. − și cum naiba ai reușit să ții pasul? Nu contează, nu răspunde.
Toya se uită la el, surprins că chiar a observat asta, dar ridică din umeri. − Eu sunt doar acel netot rapid.
Calmându-și jumătatea dominantă, Kotaro și-a deschis ochii pătrunzători de gheață, țintind persoana care urma să-l ajute să-și găsească − Kyoko a sa. Era destul de rău că Toya nu s-a renăscut ca vampir, ca să-l poată pocni, dar acum Toya și-a recăpătat abilitățile din trecut și nu știa de ce. Peste toate astea cel mai bun prieten al lui Toya era Shinbe, dar nici Shinbe nu avea nici o idee despre trecutul său.
Kotaro și-a izbit palma de tâmplă, întrebându-se de ce naiba avuse încredere în Toya să aibă grijă de ea... pentru a doua oară, pe când el a eșuat primul. Faptul că Toya nu și-a amintit nimic nu-i dădea posibilitatea lui Kotaro strige cu voce tare. El a inspirat adânc adevărul... amândoi au greșit. Buzele i s-au subțiat în timp ce se uita în tăcere.
Toya schiță un zâmbet. − Deci, te-a mințit și te-a scos din schemă spunând că merge cu mine. Ha. Chiar dacă știa că ar fi făcut aproape același lucru, nu i-a spus asta lui Kotaro.
Kotaro mai inspiră o data adânc, încercând să-și țină temperamentul sub control. Era ca și cum ai vorbi cu un copil nenorocit. − Asta nu e un joc, derbedeule. Fetele dispar de mai bine de o lună în stânga și–n dreapta și din campus și din oraș. Nici unul dintre noi nu știe unde este Kyoko. Kotaro auzi panica în vocea sa, dar o ignorase. − Ai idee de unde ar fi putut să se furișeze?
Toya își simți pieptul zdrobit de îngrijorare, gândindu-se că Kyoko este în pericol. − la naiba! Se întoarse spre ușa lui Suki și începu să bată până când auzi ușa crăpându-se ceea ce-l făcu să-și domolească bătăile. Fără răspuns.
− Fut-ui! Cu o stare de panică, Toya își căută telefonul mobil, sperând ca Shinbe să știe unde sunt fetele. − Răspunde, nenorocitule! strigă el la telefonul care încă apela. După cea de-a patra sonerie, Shinbe a răspuns în sfârșit.
− Shinbe! Știi unde sunt Suki și Kyoko? Îi dădu lui Kotaro o privire rece când se apropie de parcă aștepta să audă răspunsul.
Pe celălalt capăt al telefonului, Shinbe zâmbi un zâmbet iluminat, − Poate...

*****

Kyou a rămas ascuns în întuneric, în timp ce o privea pe fată cu prietenii ei. Învățase că numele ei era Kyoko ascultând conversația. Până în prezent, băiatul pe nume Tasuki și-a ținut mâinile pentru el, ceea ce era un lucru bun, având în vedere că Kyou a decis să îl lase să trăiască atâta timp cât nu se apropia prea mult de ea. Părea destul de inofensiv... poate puțin cam infatuat cu ea.
Se îndreptară spre ringul de dans iar fata și prietena ei începuseră să danseze împreună. Modul în care dansau era indecent. − Trebuie să fie alcoolul pe care l-a consumat atât de repede, i-a fost greu să creadă altceva.
O mormăitură mică i-a vibrat în piept, deoarece vederea i-a fost blocată de un grup de idioți. Auzindu-i avertismentul și apoi văzându-i privirea aurie și rece pe care le-a trimis-o, ei s-au retras repede în cealaltă parte a clubului. Colțurile buzelor lui Kyou au lăsat un zâmbet amuzat față de felul în care s-au risipit instantaneu.
Își întoarse atenția spre zona de dans concentrându-se pe tânărul care îl tulbura. Priveliștea pe care o vedea îi făcuse sângele să fiarbă de furie. Un mârâit furios a venit de undeva, pe când ochii aurii au pulsat în roșu cu sânge.
Băiatul inofensiv Tasuki dansa cu Kyoko ca și cum ar fi sedus-o.

*****

Kyoko s-a pierdut în senzația mâinilor lui Tasuki pe șoldurile ei, mângâindu-i pielea goală de pe talie, în timp ce îi conducea dansul. De fapt, el părea sexy, cu părul ciufulit dansând erotic cu ea. Un chicot a scăpat din buzele ei, ca efect al gândurilor.
În timp ce simțea că-i mângâie pielea de pe spatele ei mic, observă cum ochii lui au devenit un ametist aproape pur.
Suki, gândindu-se că fi bun ceva rece și umed, o trase pe Kyoko de fund. − Voi doi! Am nevoie de aprovizionare! Ea a râs de fraza ei prostească, în timp ce târâia cuplul înapoi la masa pe care o ocupaseră mai devreme, în speranța unei alte băuturi.

*****

Kyou încercase cu disperare să-și calmeze sângele fierbând. Cumpătul său obișnuit rece, de fier dispăruse complet după ce l-a văzut pe tânărul Tasuki dansând cu Kyoko ca și cum ar fi fost iubitul ei.
În adâncurile minții sale, știa că trebuie să se calmeze repede, altfel Hyakuhei i-ar fi simțit prezența dacă nu cumva deja s-a întâmplat. Trăgând aer profund, el se certă în mod mental pentru nebunia asta.
Timp de secole fusese un demon al nopții rece și fără emoții. Hotărârea lui era ca un munte care nu se mișca niciodată și nu putea fi forțat să se supună. Emoțiile lui au fost bine păstrate în interiorul său rece, incasabil, pentru un motiv... ca să-și ascundă aura de adevăratul dușman.
Într-o noapte, prezența unei singure fete, nevinovată și curată, îl făcuse să se prăbușească pentru prima dată în viața lui nemuritoare.
Nestingheriți de vampirul furios cu părul de argint, trio-ul a revenit la locurile anterioare. Râsul nevinovat al lui Kyoko plutea către el, abia calmându-i furia. Tensiunea lui s-a domolit puțin și s-a întrebat de ce a reacționat atât de posesiv față de tânără.
Privirea lui s-a îngustat, aruncând pumnalele către băiat, promițând o moarte lentă, agonizantă, dacă el ar fi călcat strâmb încă o dată. Ea avea nevoie de un tutore.
Kyou nu a putut înțelege imensa atracție pe care o avea asupra lui, dar să privească la ea putea deveni dependență. Frumusețea și nevinovăția ei îl fascinau și începu să se întrebe dacă pielea ei era atât de moale pe cât părea. Văzând un alt pahar cu lichid colorat în fața ei, îl înfurie.
Cu fiecare gură pe care o lua, flăcările de lumină pură care o înconjurau păreau să se rătăcească și să slăbească. Era deja mult mai greu de detectat. Dacă ea continua să bea apa diavolului din fața ei, ea se va contopi în curând în întuneric.
Ca și cum l-ar fi sfidat, el a văzut cum fata și-a scos paiul din pahar și a pus paharul la buze, golind lichidul nefast.
Kyou a făcut ceva ce nu făcuse de-a lungul secolelor... zâmbi, știind că secretul ei ar fi în siguranță de răul care tocmai intrase în clubul de noapte. Poate că a ascunde aura pură a unei fete atât de frumoasă și inocentă, nu era așa de rău în cele din urmă.
Kyou se întoarse în întuneric pe când dușmanul lui tocmai ieșise de acolo.

*****

Hyakuhei a intrat prin ușă, fără să observe minionii care umblau în umbra lui. Ei poate că-și căutau propria distracție pentru noaptea asta. I-ar fi putut zădărnici planurile doar dacă le-ar fi permis să i se alăture. Ochii lui rubinii au explorat cu interes tabloul de carne călduță din fața lui.
El simți viața aici, ascunsă undeva printre oameni. Îl atrăgea ca foamea de iubire, dar acum senzația de mângâiere aproape că dispăruse, stinsă ca flacăra lumânării.
S-a hrănit bine noaptea dinainte și nu simțea nevoia să se hrănească din nou atât de repede. Nu... în seara asta avea altceva în minte.
În acest oraș se afla puterea legendarului Gardian al Inimii de Cristal, era sigur de asta. Toate drumurile pe care mersese, căutând lumina ascunsă, l-au condus aici. Chiar și acum, simțea lumina evazivă ascunsă în întuneric, în timp ce se aplecă de perete, urmărind oamenii.
Câțiva dintre muritorii nebănuitori, îl observaseră deja și știa că vor veni la el, oferindu-și involuntar sufletele.
Atracția simplă a unui tip înalt, întunecat și frumos era ceea ce îi înlesni mereu să-și captureze prada. Părul său lung și brunet se unduia în jurul lui în valuri ca un fundal pentru aspectul lui nemaivăzut. Putea să simtă pofta care emana din oameni, dar în seara asta nu-i dădu nici o atenție.
În seara asta, el ar căuta unul pe care să-l poată controla. Uneori el transforma un suflet ce nu bănuia nimic doar ca să-l omoare în noaptea următoare. El dădea numai darul vieții veșnice numai atunci când îi convenea și asta s-a întâmplat mai puțin de o dată la secol. Dar în seara asta, căuta pe cineva care să-l ajute în scopul lui de a găsi cine are Gardianul Inimii de Cristal.
Ochii lui Hyakuhei s-au întunecat odată cu gândurile lui. Ultima dată când ajunsese atât de aproape de cristalul misterios din legendă, i-a fost descoperită intenția de fata care-l purta. Înainte de a o opri, se sinucisese... luând cristalul cu ea și departe de el.
Mintea lui a alunecă în melancolie. A fost o mare pierdere... pentru că fata fusese de o frumusețe incomparabilă și o puritate neîntinată. Corpul său uscățiv nu se mișca, și căuta cu ușurință prin mulțime cu ochii săi întunecați.
Cristalul a reapărut numai la fiecare o mie de ani, așa cum e scris în vechile pergamente pe care le-a luat de la vrăjitorul Shinbe înainte să-și ia viața. Buzele-i formau un zâmbet crud, după ce și-a amintit acea crimă specială... dar foarte delicioasă.
Numărând anii de atunci, fecioara aleasă care ținea acum cristalul aproape de inima ei, ar avea douăzeci și unu de ani, poate un pic mai tânără. Hyakuhei a simțit-o în imediata vecinătate a universității și acum aici printre mulțimea de studenți de la clubul de noapte.
Faptul că acest oraș a fost construit pe același loc unde a dispărut cristalul dovedea că ar fi predestinat și pentru reapariția lui.
Dacă nu o găsea pe cea care avea Gardianul Inimii de Cristal, atunci ar trebui să recruteze pe cineva care era acceptat printre ei și l-ar fi putut ajuta în căutarea lui. Un non-om, o creatură a nopții, mai presus de toate, putea detecta puterea pe care și-o dorea pentru sine.
Un zâmbet rău îi împodobi buzele perfecte, anticipând fiorul vânătorii. Apelând la copiii săi favoriți să i se alăture, de data aceasta el va avea ce-și dorea. El trăise în întuneric de prea mult timp și chiar și lucrurile cele mai plăcute începuseră să-l plictisească.
Hyakuhei dorea ceva nou și o provocare era exact ceea ce putea să-l trezească din viața sa adormită. Putea să simtă vag o boare în aer și zâmbi cu bună știință. N-ar fi nici o grabă... pentru ce era timpul... pentru un vampir.

*****

Tasuki privea cu uimire pe Kyoko care a pus jos ultimul ceai cu gheață. Ochii lui acum maro, se uitară înapoi la băutura lui care era încă plină, cu o privire îngrijorată pe față. − Kyoko, dacă ți-e sete, aș putea să-ți iau ceai adevărat de la bar, dacă vrei? El a zâmbit în timp ce se uita la Kyoko roșind când își dădu seama ce făcuse.
Suki a înălțat o sprânceană când a observat paharul gol a lui Kyoko și tresări în interior, știind că Kyoko o să o omoare cu plăcere mâine pentru mahmureală. Dădu din umeri convingându-se că în seara asta sărbătoreau și că Kyoko i-ar ierta-o... în cele din urmă.
Privind la Tasuki cu cea mai bună expresie a sa de − Ajutor, am o problemă, Suki a fost de acord. − Cred că ar putea fi o idee bună. Ea îl făcu cu ochiul în semn de încurajare și de glumă subînțeleasă.
Îi plăcuse mereu de Tasuki și își dori de mult ca Kyoko să-l întâlnească mai des, în loc de Toya, pe care îl plăcea ea, dar el nu o trata pe Kyoko cum ar fi trebuit. Era bucuroasă că Kyoko putea să dea tot așa cum a primit și că nu l-a lăsat pe Toya să o calce-n picioare.
Apoi a fost Kotaro, care ar lua-o pe Kyoko și se va căsători cu ea dacă i se va oferi șansa. Era frumos și o trata ca o zeiță, dar Suki nu se simțea în regulă cu ideea de a-și pierde cea mai bună prietenă.
Ochii lui Suki s-au aprins la gândul de a-i împinge împreună pe Tasuki și Kyoko, mai ales după cum tocmai au dansat împreună. Ea nu și-ar fi dorit să fie prinsă în fapt totuși, pentru că Kyoko putea fi înspăimântătoare când era la nervi. O fată ar fi trebuit să se descurce până cu cele două capete fierbinți pe care le întâlnea. Zâmbetul lui Suki s-a înmuiat în timp ce se gândea la prietenul ei, deși nu ar admite niciodată un astfel de titlu.
Shinbe era la fel de nebun ca și oricare din cele două Kyoko pe care le întâlnise, dacă nu chiar mai mult.
Întorcându-și gândurile în prezent, Suki se ridică cu un zâmbet supărat. − Am de gând să vorbesc DJ-ul să-mi cânte melodia preferată, mă întorc imediat! Cu asta, i-a lăsat pe cei doi singuri de capul lor. În taină, spera că timpul petrecut împreună ar aprinde o mică flacără între cei doi.
Kyoko se uită înapoi la Tasuki, simțindu-se ușoară și zâmbi vinovată. − Mi-ar plăcea un ceai... sau poate cafeaua ar fi chiar mai bună. Deși uneori agitația de la cafea este aproape la fel de rea. Ea zâmbi la propria-i glumă: − Dacă nu vă deranjează să o aduceți cât merg la toaletă. Luă mâna întinsă a lui Tasuki îl lăsă să o ajute.
Kyoko clipi rapid, pe măsură ce lucrurile începură să arate puțin cam confuze, apoi chicoti. − Mă întorc imediat! Ea exploră zidurile căutând direcția toaletei. Văzând-o mai aproape de ușa din față, se ridică, sperând că nu arăta atât de amețită pe cât părea. Poate că dacă s-ar fi stropit cu niște apă rece pe față și nu ar mai fi băut în seara asta, poate ar fi mai bine.
Trupul lui Kyou se încordă în timp ce privea fata îndreptându-se spre ultimul loc în care ar fi dorit ca ea să meargă, intrarea... și inamicul. Ochii lui aurii bântuiți aveau o nuanță roz și cu o mârâială agravantă, dispăru de parcă nu ar fi fost niciodată acolo.
Mintea plină de uimire a lui Kyoko se întreba de ce au pus băile departe în față lângă ușă, în timp ce privea o gașcă de oameni care încă intrau în clubul de noapte. Unii dintre noii veniți păreau deja în modul petrecere, iar zgomotul din ringul de dans s-a amplificat.
Yohji, unul dintre băieții din campus, se împiedică, fără să se uite unde mergea. Fratele lui îl convinsese deja să meargă la câteva baruri de pe drum mai devreme și tocmai ieșiseră din ultimul ca să-l încerce și pe ăsta. În timp ce se întoarse să-i cheme pe fratele său mai mic, Hitomi, se lovi de un corp moale și cald.
Ascultând un strigăt feminin, Yohji se întinse instantaneu și o prinse cu ambele brațe. Ochii luminându-se văzând fața celei pe care o ținea, un zâmbet feroce i se întinse pe buze. − Kyoko?...
Odată ce camera s-a hotărât să se oprească din rotație și s-a îndreptat, Kyoko a ridicat ochii la tipul care o îmbrâncise, apoi jucă totul într-o lovitură. − Yohji... Salut! Kyoko se înroși când el o ținu mai aproape și încercă instantaneu să-și vadă de drum.
− Nu e bine. Nu e bine−, s-a auzit undeva în capul ei... avertizarea era clară.
Ea se lovi de Yohji de multe ori la școală și, deși era un fustangiu, fiind extrem de arătos și unul dintre cei mai populari atleți, ea a încercat întotdeauna să îl evite. Era prea agresiv pentru gustul ei și a ales să stea deoparte el și de grupul pe care-l frecventa.
− Sunt OK acum, Yohji, poți să mă lași să plec, a zâmbit ea, ascunzându-și îngrijorarea, încercând să fie neutră și să nu înceapă o scenă.
Yohji nu și-a slăbit strânsoarea și zâmbi tainic la neliniștea ei. − De ce te-aș lăsa să mergi acum când în sfârșit te-am prins, Kyoko?
Ochii îi erau deja plini de pofte, iar chipul lui părea de prădător. I se scurseră ochii după ea de mult timp și ea niciodată nu i-ar fi dat apă la moară. Iar acum că cei doi gardieni nu erau în preajmă să-l oprească, nu ar fi scăpat așa ușor.
Hyakuhei a privit cu interes scena petrecându-se câțiva pași de el. Putea să-l vadă perfect pe tip, dar nu zări decât spatele femeii. − Acea fata… Ochii îi luară o strălucire stranie în timp ce o privea. Putea să-i miroasă nervozitatea și puritatea atât de mult încât să-i suprasolicite simțurile.
Cât despre tipul care o ținea, pofta lui era atât de groasă în aer, încât se putea vedea. Ochii lui Hyakuhei se micșorau pe când nevoia de a-l ucide pe nemernic începu să-i ardă în vene. El a pornit înainte dar se lovi scut de praful de curcubeu care-i opri avântul. Strălucirea liniștitoare se așeză în timp ce el se aplecă din nou pe perete, micindu-și încă o dată ochii cu bănuială. Era protejată de nemuritor?
Atinse ceea ce a rămas din acel scut și lăsă sentimentul liniștitor să-l copleșească. Un efect așa de calmant nu-i va opri intențiile rele prea mult. − Băieții și jocurile lor, rânji în timp ce ochii lui plini de noapte se întorceau la fată.
Aura ei îl prinse complet nepregătit. Privirea îi dezmierda trupul minunat iar pielea ei strălucea ca roua pe o floare înaintea primei lumini a zorilor. Nevoia de a o atinge îi copleși simțurile, și făcu un alt pas în necunoscut spre ea... de această dată ignorând scutul enervant al strălucirii protectoare.
Chiar când urma să ia fata în propriile brațe, un alt val de posesivitate îl lovi ca un șoc real. Aura familiară îi mângâia simțurile, așa cum nu simțise de zeci de ani. Privind ultima dată spre fata pe care o revendica mental, ochii lui întunecați se umeziră ușor în timp ce luase decizia. O va avea... în curând.
Un zâmbet îi înclină buzele viclene la gândul noii aure, în timp ce se retrăgea în întuneric. − Deci sfidătorul Kyou, a hotărât să intre în joc... să vedem ce intenții are cu adevărat.

******

Toya a pătruns în apartamentul pe care-l împărțea cu Shinbe, dar când nu și-a văzut prietenul, a început să strige deodată. − Shinbe, unde naiba ești? Furia lui era mare și, din motive întemeiate, avea un sentiment foarte rău cu privire la siguranța lui Kyoko, mai ales după ce Kotaro la informat despre celelalte fete dispărute... atât de multe.
Deja nervii lui erau întinși și dacă nu o va avea în față pe Kyoko cât mai repede, era pornit să spargă ceva. Apoi, din nou, Dacă ar fi văzut-o, ea să se considere norocoasă dacă o va mai pierde din ochi din nou... vreodată. Dacă ar fi fost după el, ar fi ținut-o în cătușe permanent doar pentru el.
Shinbe ieși din baie aranjându-și cămașa albastră ca gheața arătând ca și cum ar merge în oraș. − Sunt aici, unde arde? S-a așezat pe canapea și a început să-și pună pantofii ca și cum n-ar fi avut nicio grijă pe lumea asta.
Kotaro stătea în spatele lui Toya așteptând să vadă dacă Shinbe avea idee despre unde ar fi Kyoko. Lăsându-se pe tejgheaua de la bucătărie, se uită cum Toya se ridică peste Shinbe.
Dacă Toya și-a adus aminte de ceea ce făcuse Shinbe pentru el în trecut, i-ar fi arătat probabil mai mul respect. Kotaro își înclină capul într-un unghi amuzant, regândindu-se. − Nu ar putea, se corectă el. Vederea temperamentul crescând al băiatului ar fi fost amuzantă dacă nu lipsea Kyoko.
− Am pierdut-o pe Kyoko și acum n-o găsesc nici pe Suki! Toya se contorsionă văzând că Shinbe nici nu se uită la el.
Zâmbetul superior al lui Shinbe distruse cu siguranță ultimul nerv al lui Toya. Dacă Shinbe nu ar fi avut creierul deja jumătate mort de la loviturile în cap date de Suki, Toya ar fi făcut ravagii. Dar acum își dori prietenul conștient și în stare să răspundă.
Shinbe și-a terminat legăturile, știind că Suki avea să-l urască pentru asta, dar nu-i păsa. El s-ar fi împăcat cu ea. Mereu se distrau când se sărutau după o luptă... ochii îi străluceau la aceste gânduri plăcute. Sărutul ar fi distractiv...
Auzind o mormăială periculoasă, Shinbe și-a îndreptat atenția spre prietenul său, cu ridicând calm din sprânceană. − Ce-i?
− La naiba, Shinbe! Nu mă joc! Unde naiba sunt Suki și Kyoko? Toya răbufni, cu ochii lui de aur în stare să-și străpungă prietenul ca un cuțit. Dacă Shinbe nu-i răspundea în curând, știa că va exploda.
Shinbe se încruntă confuz când îl observă pe Kotaro sprijinit de bar. Toya și gardianul nici măcar nu se agreau, nu mai zic să stea împreună. Pieptul lui se strânsese. − Nu știu sigur, dar Suki m-a lăsat baltă în seara asta spunând că iese cu prieten, dar nu a zis cine.
Când Toya începu să jure din nou, Shinbe se ridică. − Așteaptă, nu am terminat, deci ține-ți pantalonii. În timp ce eram la apartamentul ei mai devreme, am văzut un fluturaș pe tejghea de la clubul Miezul Nopții și ziua de astăzi era încercuită de ea. El zâmbi șmecher. − Mă pregăteam să merg acolo să văd dacă o găsesc.
Kotaro a oftat, în timp ce Toya a început să bată câmpii despre fetele proaste. Ca să nu-și piardă timpul se întoarse spre ușă. Aruncă peste umăr un − Mersi, Shinbe în timp ce plecă acum mai îngrijorat ca niciodată. Spera doar că Kamui a fost cu ea... protejând-o cumva.
Shinbe își înclină capul spre lateral, privind peste umărul lui Toya pe când Kotaro plecă, apoi se îndreptă și se încruntă la Toya. − Ce se întâmplă și de ce a venit Kotaro aici? Îngrijorarea a strălucit în ochii lui ametist. Întotdeauna îl plăcu pe Kotaro, dar nu putea să-i mărturisească asta lui Toya fără a fi considerat un trădător.
Toya și-a luat cheile de pe bar, și a răspuns. − Îți spun pe drum.
Se întoarse și începu să meargă la ușă, fără să-și facă griji că Shinbe se afla în spatele lui. Ura să fie fără Kyoko. Îl făcea mereu să se simtă ca și cum ar gravita buimac în jurul ei. Era timpul să o găsească și să o pună înapoi în locul ei... lângă el.

Capitolul 5
Kyoko nu-i plăcea modul în care Yohji o ținea roșie la față lângă el iar acesta o simțea gata să pleznească. Împingându-se cât de tare putea, cu palmele apăsate pe pieptul lui, ochii îi aruncau scântei înfuriate, încercând din nou să-l facă să o lase să plece.
− Uite, lasă-mă să merg chiar acum, Yohji! Sunt aici cu cineva. Ochii ei s-au lărgit atunci când el îi arătă doar o privire amețitoare și o trase înapoi în poziția ei anterioară. − La naiba. Fumegă Kyoko călcând tare cu piciorul, încercând să-l lovească pe Yohji.
În spatele camerei, Tasuki adusese un ceai obișnuit și îl puse pe masă. Privind spre ușă pentru a vedea unde e Kyoko, ochii lui s-au întunecat, observând că Yohji o hărțuia. Cei care-l cunoșteau credeau ca Tasuki este genul de american dulce, băiat de nădejde și cel mai popular la școală... dar el a avut tot timpul un temperament ascuns.
Yohji era pe punctul de a fi martor la dezlănțuirea lui, dacă nu-și lua mâinile de pe Kyoko.
Mânia lui Tasuki se afișă pe fața lui, traversând camera pentru a o salva pe dulcea Kyoko. Știa din auzite, că Yohji și fratele lui erau agresivi cu fetele și că erau chiar acuzați de viol chiar de mai multe ori.
În timp ce se apropia de ei, îl văzu pe fratele lui Yohji, Hitomi lângă el, dar asta nu l-a oprit. Cei doi tipi erau nocivi și el știa asta. Ochii lui Tasuki au luat o nuanță aprinsă de ametist în timp ce avansă. Adrenalina lui era la cote înalte și își scrâșni dinții, văzând-o pe Kyoko luptând să se elibereze.
Sprânceana lui Kyoko a început să tremure, pe când mâna lui Yohji o pipăi la spate și o strânse ferm, făcând-o să se arunce spre el. Putea să-i simtă pofta în timp ce se rânjea la ea.
− Asta e. Ea își ridică mâna atât de repede încât Yohji nu o văzuse aterizând, până când nu-i auzi pocnitura cu ecou în ureche.
Fratele lui Yohji, Hitomi, a auzit sunetul și s-a întors să se uite la obrazul roșu al fratelui său. El a rânjit cu bună știință, dar apoi, uitându-se pe deasupra lui, îl observă pe băiatul numit Tasuki îndreptându-se direct spre fratele său, cu o privire lividă pe față.
Știind că fratele său ar putea avea grijă el însuși de fata reticentă, Hitomi trecu în jurul lor și ieși direct în calea lui Tasuki. − Unde credeai că mergi băiețelule?
Tasuki privi peste Hitomi, ochii lui lovindu-se de ai lui Yohji. Putea vedea mâna lui Yohji mângâind-o pe Kyoko... fără să se gândească, și-a aruncat toată greutatea în pumnul care se opri direct în stomacul lui Hitomi. Spre uimirea lui, celălalt băiat abia de se mișcă.
Fiind mult mai mare decât sundențelul, cu o lovitură, Hitomi l-a întins pe Tasuki pe peretele îndepărtat al holului. Se scutură, imaginându-și că băiatul nu va reveni și se întoarse să se uite la fratele cu noua lui jucărie.
Vederea luptei fetei pentru eliberare aduse un zâmbet pe buzele lui Hyakuhei. − Deci, fetei ăsteia nu-i voi face față atât de ușor. Îmi va face plăcere să o frâng. Privind pe tânărul care venise să-i apere onoarea, Hyakuhei a decis cine va fi cel mai nou recrut.
Îl prinse rapid pe băiatul numit mai devreme Tasuki și îl trânti de perete.
Simțurile lui i-au spus că băiatul era încă pur... virgin... ce ciudat. Ascunzându-se rapid în întuneric pentru a-i împiedica pe ceilalți să-i vadă, Hyakuhei îl măsură din ochi. Îl urmărise interacționând cu această fată și cu alți câțiva. Ar fi o alegere bună.
− Bine ai venit în întuneric, fiule... Șopti când își afundă colții în vena lui Tasuki. Ochii lui Hyakuhei s-au lărgit la aroma sângelui băiatului. Putere ascunsa? Cu gust de ametist. Strânse băiatul mai tare dorind mai mult.
Tasuki luase lovitura în față cu înverșunare, deoarece adrenalină multă îi pompa prin vene. Era pornit să se întoarcă, dar în acest timp niște brațe îl înconjurau din spate, văzu negru în fața ochilor și se simți paralizat de o teamă bruscă. O voce moale, aproape seducătoare, îi ură bun venit în întuneric.
El gâfâi, în timp ce simțea niște dinți ascuțiți înfigându-se în carnea gâtului. Pe când viața i se scurgea, ultimele sale gânduri erau legate de Kyoko și cât de mult voia să ajungă la ea. El își întinse mâna într-o ultimă încercare dar apăru uitarea, luându-i ultima suflare.

*****

Mâna lui Kyoko încă ardea de la impactul cu obrazul lui Yohji. Îi venea să intre în pământ de rușine acum că simțea multe priviri ațintite către ea. Sunetul de împușcătură a palmei date a agravat situația.
− La naiba. Asta a fost tot ce încercase să evite, dar nu, Yohji trebuia să fie așa de măgar. El încă nu-și îndepărtase mâna de pe ea. Se uită încet înapoi la el. Își dădu seama după privirea furioasă, că nu intenționa să o lase să plece.
Ea întoarse o privire aprinsă, așteptând să vadă dacă va lovi înapoi sau o va lăsa să plece. Dacă ar fi fost genul care pariază... ar fi pariat pe prima opțiune.
Kyou simțea că fiorul ăsta de fată nu se potrivea cu pofta venită de la tipul ce o ținea atât de strâns. El îl făcu fărâme în minte pe desfrânatul ăsta pentru că a îndrăznit să se atingă de cea care trebuia să fie în posesia lui. Brusc, nu mai avea nici o importanță pentru el dacă Hyakuhei îl va detecta sau nu, așa că s-a hotărât. Chiar când Kyou sa urnit să iasă din umbre, intenționând să o îndepărteze de hărțuitor, a auzit o mârâială profundă.
Uluit pe moment, Kyou știa că un astfel de mormăit putea veni numai de la un lican. Ochii săi aurii urmăriră sunetul până la sursă, sunet ce continua să vibreze dinspre intrare la numai câțiva pași de fată. Furia lupului a inundat holul aglomerat.
Ochii lui Kyou se micșorau la această scenă, întrebându-se dacă ar putea avea încredere într-o astfel de forță fără vârstă aflată la mică distanță de fată. Nu mai văzuse un lican de când a fost transformat și atunci fuse doar de la distanță. Își aduse aminte când i-a spus lui Toya că vampirii și vârcolacii nu se sufereau unii pe alții. Toya îl întrebase de ce iar el nu-i răspunse pentru că el repeta doar cuvintele lui Hyakuhei și nu știa motivul real.
Kotaro a aruncat doar o privire asupra lui Yohji, care îi șopti − Femeia lui și-și pierdu cumpătul. Într-o clipită, Yohji a fost izbit de zid, cu mâna lui Kotaro în jurul gâtului, ridicându-l zeci de centimetri în aer. Se ocupase mai înainte de frații nesimțiți și unde era unul... urma și celălalt.
Simțurile lui erau în alertă, mirosind duhoarea lui Hitomi și știu că se apropie din spate. Cu o lovitură bine plasată, Kotaro la proiectat pe Hitomi prin aer, ca să aterizeze grămadă pe podea pe hol. Oamenii s-au împrăștiat și holul s-a eliberat repede.
Kyoko stătea acolo unde ajunsese pe podea cu ochii mari... aproape că pierduse faza, deoarece se întâmplase atât de repede. Privirea ei patrula de la mogâldeața înfricoșată a lui Hitomi până la forma furioasă a lui Kotaro, ce-l ținea de gât pe Yohji care se învinețea încet.
Știind că a trebuit să-l oprească pe Kotaro înainte să rănească pe cineva, Kyoko gâfâi și începu să se ridice. Apăsându-și mâinile pe podea, se împiedică până în spatele lui Kotaro, punându-i o mână pe umăr, încercând să-l liniștească.
− Mersi, Kotaro, dar acum sunt în regulă, lăsă-l pe Yohji să plece. OK? Vocea ei era moale, dar panica se amplifică pe măsură ce degetele lui Kotaro se strângeau în jurul gâtului lui Yohji. Kotaro și-a întors fața spre Kyoko care tresări înspăimântată la vederea culorii roșii din jurul ochilor lui albaștri.
− Am văzut unde-i era mâna, Kyoko, și cred că e timpul să aruncăm gunoiul! Mormăi Kotaro în timp ce se întoarse spre Yohji și ascultă cu fascinație morbidă sunetele guturale produse de băiat care se transformă într-o nuanță înfricoșătoare de albastru.
Mânia lui Kotaro era mulțumită de culoarea asta întunecată, oferindu-i suficient control pentru a realiza că Kyoko îl urmărea șocată. Nevoind să-i potolească frica, el îl apucă pe Yohji de gulerul cămășii și se îndreptă cu el spre ușă pentru a-l învăța pe ticălos niște bune maniere. Nu trebuia ca ea să vadă restul.
Kyoko clipi când ușa se izbi după Kotaro. Stupefiată, ea era încă într-o amețeală șocată. Ia te uită, Kotaro putea fi cu adevărat înfricoșător la nervi. Pe moment, chiar i-a părut rău de Yohji.
Privind peste umăr, îl văzu pe fratele lui Yohji, Hitomi, încă zăcând pe podea unde îl lăsase Kotaro. Cel puțin acum, nu o deranjă că Kotaro era așa de protector. Ea s-a cutremurat și a încercat să nu se gândească la ce s-ar fi întâmplat dacă Kotaro nu ar fi apărut atunci.
Kyou se uita cum își roase buza ei de jos, neștiind ce să facă. În timp ce privirea ei se întoarse spre ușă, se îngândură. Deci are protecția licanului. Se întreba ce alte mistere înconjurau fata. Ăsta nu era un lup normal, putea să-l simtă pe cel pe care ea îl numi Kotaro, era la fel de bătrân ca el însuși.
Kyoko se apropie de ușile din sticlă, privindu-se la parcarea întunecată, întrebându-se unde a plecat Kotaro. Cu mâna pe mâner, ea vru să deschidă ușa, dar un băiat păși în fața ei, blocându-i drumul. A stat nemișcată pentru o clipă, în timp ce băiatul o fixă cu privirea. Era cea mai ciudată senzație pe care o experimentase vreodată.
Băiatul avea părul alb și culoarea pielii aproape la fel de albă. Dar asta nu era cea mai rea parte. Ochii lui erau atât de negri, încât păreau să afunde la nesfârșit, dându-i lui Kyoko sentimentul de cădere. Băiatul zâmbi încet, fără să-și arate colții inumani pe care, pentru o clipă, Kyoko credea că i-a văzut.
O mână a ieșit de nicăieri și a prins umărul lui Kyoko, făcând-o să țipe înfricoșată, în timp ce se întoarse să vadă cui îi aparținea mâna.

*****

Kyou a ieșit din întuneric când l-a văzut pe minionul de Hyakuhei de cealaltă parte a sticlei. Îl cunoștea pe băiatul înșelător. Tânărul cel mai nevinovat a fost adesea cel mai fatal.
Alunecând în spatele lui Kyoko, ochii lui au sângerat și colții s-au alungit sugerându-i băiatului fantomă că nu va mușca această fată, fără a-și pierde propria viață nemuritoare.
Mâna lui Kyoko se liniști pe ușă nesigură dacă dorea să o deschidă. Ceva despre tânărul băiat o îngrozise cu adevărat. Chiar când începu să facă un pas înapoi, o mână grea a ieșit de nicăieri și o prinse de umăr. Un țipăt înfricoșat îi izbucni din gât și se întoarse să vadă cine era.
Kyoko uita să respire privind în sus la ochii de aur zdrobitor. Părul alb lung îi încadra fața și umerii. Era cu câțiva ani mai în vârstă și părul nu îi era închis la culoare sub șuvițele argintii, dar aproape că părea...
Toya?... Kyoko șopti ezitant, știind că se înșeală, dar mai important... de ce se învârtea camera?
De îndată ce ochii lor se întâlniră, Kyou se simți atrasă în ei. Se uita la el ca și cum l-ar fi cunoscut-o. Dar asta nu era așa de jenant ca atunci când a șoptit numele fratelui său mort. Brațele i-au alunecat în jurul ei, văzând-o amețită de lichidul contaminat pe care îl consumase mai devreme.
În timp ce mâinile îi alunecau pe pielea goală, unde cămașa era prea scurtă ca să o acopere, simți o fierbere în sângele lui vampir, șoptindu-i să o păstreze.
Vederea lui Kyoko a decis că nu era destul de bună pentru asta în momentul de față. Părea să-i sfideze voința, iar omul începu să se estompeze în timp ce se uită curios la el. Chiar dacă nu putea să vadă bine, putea simți încă corpul care o ținea.
Ajungând cu degetele să-și atingă obrazul, ea întrebă. − Tu nu ești Toya... Cine ești? Înainte de a putea obține un răspuns, Buddha sau oricare alt zeu îi făcea trucuri, aprinse luminile pe când ea a intrat în stare de inconștiență.
Kyou a strâns-o tare la el, în timp ce corpul ei i-a căzut moale în brațe. Ea a leșinat, dar cel puțin nu în brațele unui dușman. Capul îi căzu pe spate, expunând coloana fină a gâtului, iar Kyou își blocă instinctele. Se întreba în tăcere dacă ea nu era totuși în brațele dușmanului. Colții lui au început să se lungească și senzația a trecut în... asta era prea curată pentru astfel de lucruri întunecate.
Apoi simți furia aprinzându-se la fată naivă. Dacă nu ar fi fost aici să o protejeze, ce s-ar fi întâmplat cu ea? Și-a uitat propriile dorințe cu doar câteva momente înainte. Dacă lupul ar fi fost un protector adecvat, nu ar fi părăsit-o. Se uită în jur și își dădu seama că și prietenii cu care fusese mai devreme o abandonaseră.
Folosindu-și simțurile, Kyou putea încă să-și simtă propriul rival, Hyakuhei, în cadrul clădirii. Simțind răul care venea deasupra lui, știa că Hyakuhei era undeva deasupra în camerele de la etajul al doilea.

*****

Shinbe a sărit din mașină înainte să se oprească. Un lucru l-a împins înainte direct spre intrarea principală a clubului în fugă. Nu putea să-și alunge din cap gândul că Suki și Kyoko o să ajungă unele dintre fetele dispărute și asta îl teroriza.
Toya îl puse la curent cu privire la ceea ce îi spusese Kotaro și odată ce-și va fi pus mâinile din nou pe Suki, avea să le țină foarte bine acolo. Unde anume pe corpul ei nu ar fi putut spune, dar trebuia să o găsească mai întâi.
Shinbe sa oprit brusc pe traiectoria lui când a țâșnit prin ușile din față ale clubului Miezul Nopții
Chiar acolo, în mijlocul holului, era un bărbat care o ținea pe Kyoko și ea nu arăta prea bine. Era nemișcată și foarte palidă. De altfel, nici omul nu arăta chiar atât de normal. Palid nu ar fi fost o subestimare pentru el... ceea ce l-a făcut pe Shinbe să se oprească nervos când și-a dat seama că omul îi amintea de cel mai bun prieten al său.
Părul argintiu și ochii aurii... Părul lui Toya era negru ca noaptea, dar conținea aceleași dungi argintii ca ale omului din fața lui. Acestea erau caracteristici foarte neobișnuite și știa doar de Toya că ar avea o astfel de combinație neobișnuită.
Observând bărbatul că se mișca să plece cu ea, Shinbe își alungă senzația de neliniște. Toya l-ar ucide dacă nu va opri răpirea lui Kyoko.
− Ce dracu faci cu Kyoko? Ochii de ametist s-au luminat în timp ce Shinbe strigă, simțindu-și picioarele mișcându-se fără să se gândească. Poate că nu este prietena lui, dar îi era foarte dragă el... mai dragă decât ar recunoaște el și, în plus, era cea mai bună prietenă a lui Suki. tipul ăsta n-avea cum să plece cu Kyoko în ghearele lui.
Kyou și-a alunecat brațul sub genunchii lui Kyoko și a ridicat-o fără efort. A legănat-o ca pe un copil, și i-a pus capul pe umărul lui, cu grijă să nu o deranjeze. În momentul în care capul îi atinse umărul, ea se încolăci în brațele lui, suspinând încet.



Putea să simtă încrederea și mulțumirea ce se eliberă din aura ei, în timp ce i se așezase în brațe. Acest copil-femeie îl tulbura foarte mult și cu cât se uita mai mult la somnul ei, cu atât mai mult dorea să o ascundă de toată lumea. Dacă ar fi putut cu adevărat... iar tentația a fost mare într-adevăr. Nu a transformat niciodată pe cineva în ceea ce era el... dar dacă ar fi vrut... ar fi putut.
Protecția lui față de fată, precum și nevoia posesivă de a o ține îl surprinse și Kyou mârâi încet la acțiunile sale. Cum putea această fată să-l afecteze în așa hal? Smulgându-și privirea de la fața ei angelică, se uită în sus cum un tânăr strigă la el. Parcă-i tot ieșeau în cale alți bărbați care o doreau.
Ochii aurii țintiră alții de ametist și el simți o familiaritate ciudată. − Nu tu hotărăști vrăjitorule, avertiză Kyou pe un ton jos dar mortal.
În acel moment știa că Hyakuhei însuși nu ar fi putut să o ia de la el, ea era a lui. Brațele i se strângeau în jurul ei, fără să-i placă dragostea pe care o simțea crescând pentru fată dar radiind din aura puternică a celuilalt om.
Răpindu-se dintre gândurile rătăcitoare, Kyou a mormăit din nou încet. Nu ar fi lăsat fata să ajungă la el, dar... nu era gata să renunțe încă la ea. Avea prea multe întrebări și ea i-ar fi răspuns, indiferent dacă îi plăcea sau nu.
Sigur că era stăpân pe el însuși din nou, Kyou a hotărât că e timpul să plece.
Shinbe se îndrepta spre Kyoko când bărbatul s-a mișcat. S-a mișcat? Poate că nu a fost cuvântul potrivit. A pâlpâit și a dispărut, apoi a reapărut de nicăieri chiar în fața lui era mai potrivit.
− Ce nai… Shinbe derapă, se opri și privi fața asta care avea scris moarte peste tot.
Ochii i se lărgiseră de la șoc, și simți ca și cum inima i s-ar fi oprit. Așa de aproape de el... putu să vadă clar cum bărbatul avea o piele albă de porțelan și arăta prea mult ca Toya ca să fie o glumă. Clipind, putu să jure că a văzut colți ieșind din gura bărbatului și că în jurul lor zvâcnea un avertisment.
Shinbe stătea plantat, în timp ce omul își întinse un deget și-l împinse în piept. Următorul lucru pe care la simțit Shinbe era că se căzut pe fundul lui, în mijlocul pardoselii. Clipi din nou, rămase confuz, în timp ce bărbatul cu părul argintiu îmbrăcat în negru pur și simplu păși peste el, și apoi dispăru brusc.
Suki a ajuns în hol la timp să vadă cum Shinbe nu a lovit podeaua prea ușor iar un bărbat înalt, cu părul de argint, dispăru cu Kyoko. A clipi o dată și erau dispăruți... aici o clipă, apoi dispăruți în cealaltă clipă.
Shinbe, ce părea din zona crepusculară, se rămase o clipă în plus, clipind confuz. − Cum dracu’?
Alergând la Shinbe, mâinile lui Suki se împreunară, încercând să-l ajute să se ridice. − Cine a fost ăla care a dispărut cu Kyoko? Se uită la Shinbe îngrijorat, în timp ce amândoi s-au întors și s-au grăbit pe ușă afară pentru a-i găsi. − Chiar a dispărut așa?
Au ieșit din clădire și au căutat frenetic dar nu au găsit nicăieri nici o urmă a omului sau a lui Kyoko.
Întorcându-se spre Shinbe, ochii lui Suki pâlpâiau. Simțea că era pe punctul de a da în lacrimi. − Unde au plecat? Omul acela a răpit-o pe Kyoko! Ea tremura de frică. Ceea ce începuse ca o noapte de distracție între fete se transformase într-un coșmar.
− Calmează-te, Suki. O găsim noi. E și Toya aici. Shinbe își căuta neliniștit prietenul. − Am crezut că e chiar în spatele meu!
Îngrijorarea s-a transformat rapid în mânie, acum că o știa pe Suki în siguranță alături de el. O umbra de milă îi străbătu ochii bântuiți, gândindu-se la trecut. − și la ce naiba te-ai gândit? Ceva s-ar fi putut întâmpla cu tine și puteam să nici să nu știu unde erai! O apucă el aspru de brațe, pe când ochii lui de ametist s-au întunecat posesiv.
Buzele lui Suki se subțiară de mânia lui. Care era problema lui? Nu era ca și cum nu a ieșit niciodată cu prietenii ei. Privirea ei o fixă pe a lui, pe măsură ce propria ei furie începu să crească. − Ce vrei să smmm? Cuvintele ei fost blocate de buzele lui care s-au prăbușit pe fața ei, într-un sărut de infarct.
Shinbe fusese atât de îngrijorat de ea încât nu-și putu opri sentimentele care se precipitaseră. Voia să se asigure că ea va simți orice emoție care-i curge prin vene chiar atunci și acolo. El o îmbrățișă strâns, jurându-și că nu o va mai pierde niciodată din ochi.
Suki murmură încet la tăria sărutului lui Shinbe. Era ca și cum și-ar fi îngropat orice sentiment brut în sufletul său. Aproape putea să le simtă cu degetele în timp ce îi prinse umerii în mâini. Știind dacă se va desprinde, nu va putea să stea în picioare, văzându-și picioarele transformate în piftie, ea se agățase disperată de el.
Mintea i se goli pentru o clipă și uita că era supărată pe el sau că Kyoko tocmai dispăruse. Tot ce putea simți era Shinbe și o dragoste care, fără îndoială, ar fi depășit-o.
Cu blândețe, și-a relaxat strânsoarea, sfârșind sărutul cu o frecare a nasului de al ei. Ochii ei erau plini de ușurare, dar erau încă întunecați de dorință. Clătinând ușor capul, încercă să se concentreze asupra situației prezente și, cel puțin acum, mintea lui destrăbălată nu o luă razna la simțul corpului moale al lui Suki în brațele lui... la urma urmei, ea a fost acolo mai multe vieți.
− S-au întâmplat câteva lucruri și ar trebui să ști și tu. Nu a fost sigur ca tu și Kyoko să ieșiți singure în seara asta. Îți voi explica în timp ce-l căutăm Toya. Cred că Kotaro e și el aici pe undeva. Shinbe încolăci un braț protector în jurul ei în timp ce se îndreptau spre parcare pentru a-l găsi pe Toya.
Suki a fost prea uimită pentru o clipă ca să facă ceva, dar a dat din cap.

*****

Toya traversă parcarea și-l blestemă pe Shinbe pentru că ajunse înaintea lui. A trebuit să iasă din mașină pe partea pasagerului după ce și-a dat seama că nu putea să iasă pe partea lui. În graba lui de a ajunge la Kyoko, parcase prea aproape de un zid de cărămidă. Din nefericire, și-a dat seama de asta când a încercat să deschidă portiera și a lovit-o de perete făcând o ciobitură pe ”iubita” lui.
Asta nu a fost totuși ceea ce la încetinit. Când a luat-o de-a lungul parcării într-o viteză violentă, i-a ieșit în cale un băiat scund ieșise de nicăieri și se ciocni de el. Impactul a fost atât de brusc, încât l-a măturat din picioare. Când s-a îndreptat suficient pentru a se ridica în picioare, i-a oferit imediat băiatului o mână de ajutor să se ridice.
− Hei, puștiu... ești în regulă? Toya își smulse mâna înapoi, când băiatul șuieră la el și o rupse în direcția opusă, ca și cum l-ar fi urmărit Satana în persoană.
Toya scutura senzația înfiorătoare pe care i-o lăsase băiatul, în timp ce privi în sus la clubul de noapte cu două etaje. Sentimentul ciudat se înzeci observând umbra unui om care purta pe cineva prin in din ferestrele de la etaj de sus. Au fost atât de multe lucruri în neregulă la acea mică situație.
Ochii îi străluceau argintii... simțurile lui știau lucruri pe care el încă nu le înțelegea. Totul îi lăsă sentimentul că cineva tocmai i-a călcat pe mormânt.
Când s-a apropiat de club, Toya a mârâit când a înțeles că erau două intrări. Una părea să fie intrarea principală, dar cealaltă era la fel de aglomerată. Hotărât să intre prin cea principală, și-a făcut drum prin mulțime.
− Ar fi bine să fie bine... Când o voi găsi, o voi lega tot timpul de mine de vrea ori de nu vrea... Picățele de argint începură să se aprindă în aurul ochilor lui în timp ce îl căuta pe Kyoko.

*****

Kyou își continuă drumul pe alee în spatele clubului, strângând-o pe Kyoko în brațe. S-a decis să ia fata în casa lui temporară ca să se recupereze. Se uită în sus spre penthouse, chiar de-a lungul drumului principal dinspre club. Ea va fi în siguranță cu el... dar ar trebui să fie atent. Putea să simtă minionul lui Hyakuhei în întunericul care înconjura clubul.
Maxilarul i se încleștă, în timp ce auzi un strigăt slab în depărtare și știu că o altă victimă fusese găsită. Privind în jos la fata adormită, ochii lui de aur se înmuiară. Pentru moment... ea era secretul lui. Era ușoară ca o pană și părea atât de fragilă.
Nu putea să înțeleagă cum această fâță de fată avea un asemenea spirit focos, și un suflet atât de curat. Iar "Toya", îl numise ca pe fratele ei mort ca și cum l-a fi recunoscut. Cum ar putea fi posibil?
Gândurile i se risipiră, simțind în față o creatură puternică a nopții, și în același timp un miros greu de sânge îl lovi în nas. Încordându-se, recunoscu aura licanului care a protejat-o pe Kyoko mai devreme de tembelul care o hărțuia doar pentru a o abandona mai apoi... lăsând-o în calea pericolului.
Nedorindu-și ca fata să fie rănită dacă ar trebui să lupte, Kyou a pus-o ușor pe alee și urmă mirosul de sânge, care se afla chiar după colț. Dacă lupul ar fi omorât un om, fata nu putea fi în siguranță cu el. Se știa că unii vârcolaci se pierd cu firea, odată ce turbarea le-a intrat în sânge, și nu și-ar fi permis ca fata să fie protejată de o creatură așa de periculoasă.
Făcând colțul tiptil, ochii lui Kyou văzu o scenă pe care nu o mai văzuse de secole. Lupul, încă în formă umană, stătea mârâind, cu colții atârnând. Ochii strălucitori i s-au aprins când a mârâit fioros la ceea ce părea a fi un trup în brațele sale.

*****

Toya se opri când se apropie de ușă. Adulmecând, se întoarse repede și se îndreptă în direcția opusă intrării. Putea să-i miroasă... deși în mintea lui nu putea să-și dea seama cum și de ce putea. Luând-o la goană pe aleea din stânga clădirii, inima-i bătea cu putere în piept, iar gânduri morbide îi zburau prin minte.
Fete dispărute și locuri întunecate... Kyoko trebuia să n-aibă vreun fir de păr deranjat ori...
Intrând în umbre, Toya se opri alunecat, în timp ce teama îi blocă respirația din plămâni. Acolo, încolăcită lângă zidul murdar de cărămidă... era Kyoko. Aceeași frică care l-a țintuit l-a împins să facă o mișcare. Cu următoarea respirație, era lângă ea.
Îngenunchind, o atinse, căutând viața care i-ar permite inimii lui să înceapă să bată din nou.
De îndată ce degetul îi atinse gâtul, inima lui s-a pornit deodată cu a ei și a răsuflat ușurat. Mulțumesc lui Dumnezeu... era în viață. O clipă de déjà vu se reflectă într-o amintire nedorită și el o alungă repede de teamă. Simțindu-i alții oameni în apropiere, nu a pierdut timpul și o ridică să o ducă la adăpost. Pe când o ținea aproape de el, Toya își folosea viteza sa supranaturală pentru ai scoate pe amândoi din întuneric.

*****

Kotaro îl ținu pe Yohji lipit de zidul de cărămizi, dorind să-i răcorească sângele. Continuarea pedepsei nu mai merita, având în vedere că băiatul a leșinat din nou. Nu l-a lăsat prea ușor pe pământ, dar simți o perturbare a energiei din jurul lui.
Capul i se smuci în lateral, cu ochii lui albaștri înghețați.
Kyou privea cum lupul l-a lăsat pe băiat pe pământ, fără să-l ucidă. A recunoscut imediat omul care o hărțui pe Kyoko. Schimbându-și părerea de mai înainte, buzele-i se încovoiară într-un mormăit ușor. Dacă l-ar fi ținut el de gât pe băiat, acesta din urmă n-ar mai fi rămas întreg.
Ca și cum l-ar fi simțit, licanul și-a întors capul și-și fixă privirea mortală pe el. Kyou putu simți puterea imensă provenind de la lup. O afișa ca pe un avertisment.
În trecut, lupii și vampirii s-au evitat întotdeauna. Nepăsători unul față de celălalt, au ales să se lase în pace. Ambii erau fost apropiați ca putere și nici unuia nu-i păsa de dominația asupra celuilalt. Ei doar existau împreună în aceeași lume, văzându-și de propria viață și trăindu-și viața lor nesfârșită.
Toate instinctele lui Kotaro se treziră la viață, văzând vampirul în umbră... uitându-se la el. Nu l-a putut vedea suficient de clar pentru a-i identifica trăsăturile distinctive, dar instinctul i-a spus că vânătorul de sânge era o amenințare. Avea încă nevoie să-și elibereze o parte din agitația sângele și-și sparse pumnii, gândindu-se că poate era unul dintre subalternii lui Hyakuhei.
Chiar când a decis să se întoarcă și să atace, imaginea a devenit mai puternică, apoi s-a vălurit și a dispărut. − Ochi de aur? Kotaro se ridică în toată statura, realizând că aproape îl atacase pe Kyou. − Ce făcea el aici?
− La naiba. Kotaro a șoptit și alergă de teamă că Kyoko nu ar mai fi fost în locul unde a lăsat-o. Trebuia să se întoarcă la ea rapid... erau destui vampiri în jur în seara asta și ea nu putea fi una din victimele lor. și cu Kyou în jur... nu se poate spune cât de periculoase ar putea deveni lucrurile.
Kyou a reapărut în fața aceluiași zid de cărămidă unde a pus fata. Văzând că nu mai era acolo, ochii lui sângerară roșiatic, iar o urlătură îngrozită izbi aleea goală, producând un ecou pe străzile din jur.

*****

Suki și Shinbe l-au întâlnit pe Kotaro la ușa clubului. Apucându-l pe Shinbe de umăr, Kotaro îl întrebă repede. − Mai Kyoko înăuntru? Simțurile sale supraomenești s-au înverșunat, căci instinctele-i spuneau că nu e pe-aproape.
Suki se ridică înainte, apucându-l pe Kotaro de cămașă și confirmându-și suspiciunile. − Un om a luat-o cam acum zece minute, trebuie să o găsești! Ochii ei s-au umplu de lacrimi în timp ce îi vorbea. − Nu o găsim nicăieri!
Nu chiar pregătit să o lase pe Suki să plece încă, Shinbe i-a tras mâna, izbind-o de pieptul lui. Își înfășură brațele în jurul ei ca o bandă de oțel. Privind la Kotaro, a adăugat: Ceva tocmai a dus-o de aici.
Shinbe se uită în jos la forma tremurândă a lui Suki și încercă s-o calmeze. Nu l-ar lăsa niciodată să facă ceea ce dorea fără să se certe. − Îți promit, o vom găsi. Cu promisiunea făcută, el a aruncat o privire înapoi să vorbească încă o dată cu Kotaro, dar gardianul era deja plecat.
− Uu... Unde a plecat? Shinbe se bâlbâi privind în jur, dar nu găsi nici o urmă de gardian. Scuturând din cap, a oftat. A văzut destul de mult rahat pentru o noapte.
Revenindu-și din starea ei pierdută și lipsită de speranță, Suki a început să se enerveze. − Ar face bine să o găsească pe Kyoko... sau îl fac pe Kotaro kebab la cină... Trăgându-l pe Shinbe în spatele ei ca și cum ar fi schimbat brusc rolurile, adăugă: − La mașina mea! Acum! Să mergem!
Shinbe aruncă o privire în jurul parcării, de parcă și-ar fi amintit brusc ceva important. − Vorbind despre mașini... Toya lipsește.

Capitolul 6
Hyakuhei l-a lăsat pe tânărul pe care-l alese ca unul dintre copiii săi într-o cameră întunecată deasupra sunetelor clubului. Dându-și la o parte părul castaniu și moale din ochii lui închiși, putu mirosi încă aroma fetei impregnată pe pielea băiatului. − Tasuki, îl auzise pe ceilalți chemându-l.
− Ei bine, Tasuki, când te trezești, vei avea un dar foarte prețios din partea mea... darul vieții veșnice. El dădu un zâmbet simpatic, ca și cum ar fi vorbit cu un copil. − Dar vei înțelege... că viața asta e a mea.
Ochii lui Hyakuhei pâlpâiră roșu, simțind că unul dintre copiii lui îi chemă. Nu-i plăcea să fie deranjat în timp ce aștepta o trezire, dar unul dintre favoriți îl convocă. Știind că subordonatul nu l-ar fi chemat niciodată decât dacă ar fi fost ceva important, el i-a răspuns cererii.
Privind încă o dată la băiatul pe care-l transformase, corpul lui Hyakuhei licări și dispăru, lăsându-l pe Tasuki singur în limitele camerei încuiate.

*****

Yohji putu simți ghimpii durerii, forțându-l să se trezească. Doamne, îl durea peste tot. Își aminti încet ce s-a întâmplat și de ce se simțea atât de rău. Se întâlni cu Kyoko și hotărâse să se joace cu ea, când a apărut acel gardian prost.
Cum ar putea fi cineva atât de puternic? Când încercase să riposteze, nu avusese nici măcar o șansă. Era ca și cum ar fi încercat să se pună o hoardă de lupi înfometați și acum suferea foarte tare pentru ce-a făcut.



În cele din urmă îndrăznind să-și deschidă ochii, Yohji fu surprins să vadă un băiețel care stătea acolo... urmărindu-l. Părea că avea vreo 12 ani și l-ar fi numit albinos, dacă ochii lui nu ar fi fost atât de negri și goi.
Atras de mirosul de sânge proaspăt, Yuuhi se alătură de tipul rănit. Urmărindu-l îndeaproape, stătea nemișcat ca o statuie, atingându-i scurt cu aura lui, înainte de a da un semn din cap. Băiatul avea deja o nuanță de rău în el, dar exista un miros de puritate care se agăța de energia sa negativă.
Aceste rămășițe de energie pură păreau să fie vii cu o putere care nu murea. − Neașteptat...
În timp ce ochii rănitului se deschiseră, Yuuhi șopti încet: − Tată, a atins-o pe cea pură ... energia ei continuă să-l atace... colții copilului au strălucit în întuneric într-un zâmbet de batjocură. − Să-l păstrăm?
Ochii lui Yohji se micșorau la cuvintele ciudate ale băiețelului, apoi se uitară în jurul celui cu care vorbea copilul, doar pentru a vedea un om sinistru, învăluit în negrul din umbre, în lumina slabă a aleii. El era înalt și din forma sa se degaja o putere, ca și cum ar fi fost o divinitate răzbunătoare.
Ochii plini de spaimă a lui Yohji se lărgiseră, blocați de ochii roșii de sânge și de data asta văzu clar colții. Își lipi corpul maltratat de perete. Nu ar fi avut niciodată vreo șansa dacă ar fi încercat să fugă în starea în care se afla deja.
Hyakuhei se uită în jos la tânărul care o hărțuise pe fata pe care o considera acum a sa. Acest netot a îndrăznit să o atingă și acum va plăti pentru insolența lui. Inhalase... rămășițele de miros ale lupului care îl bătuse deja grav și ochii lui ca miezul nopții se îngustară ca niște fante. Kotaro fusese aici!
Cum îndrăzni Kotaro să intervină în asta. Era motivul pentru care fata dispăruse brusc fără urmă? Hyakuhei a mârâit chiar la gândul că un lican s-a aflat atât de aproape de Gardianul Inimii de Cristal, dar și de fată. Doar pentru că fata l-a ales pe el asta nu o făcea cu adevărat a lui. Nu fusese niciodată la latitudinea ei... nu și-a învățat încă lecția din trecut?
El crezuse că a ucis creatura împreună cu Toya cu secole în urmă, pentru că a îndrăznit să i se opună și să încerce să o ferească să devină posesia lui. − Nu contează, gândurile lui Hyakuhei s-au devenit melancolice pentru o clipă: − Tu ai întors-o odată pe Toya si pe preoteasa împotriva mea Kotaro... si uite ce m-ai făcut să fac.
O umbra de milă îi străbătu figura, gândindu-se la trecut. Dacă Toya nu ar fi încercat să devină gardian al preotesei și să o îndepărteze pe Kyou de el... Toya nu ar mai fi în lumea de jos, ci aici, lângă el, împreună cu frumoasa Kyou. Cel vinovat de a-l hrăni pe Toya cu minciuni rău famate era Kotaro.
Kotaro a fost și cel care a avertizat-o pe preoteasă despre intenția sa adevărată. Era ciudat cum timpul putea distruge chiar și minciunile spuse.
− Deci Kotaro... șopti el,... − Ai găsit-o din nou.
A fost readus în prezent de smiorcăitul care venea de la băiatul ghemuit pe perete. Ar fi avut nevoie de mai mult de un singur recrut pentru a-și găsi preoteasa dacă Kotaro era și el cu ea. Hyakuhei o dorea și o va avea.
Intenționa să o revendice cu ajutorul acestui imbecil care se gândise să o pângărească. Coruperea unei astfel de creaturi era destinată numai pentru el. A avut multe planuri pentru preoteasa sa, până la urmă... o mie de ani a fost o lungă perioadă de timp pentru a chibzui noi modalități de a tortura pe cineva.
Întorcându-se în umbre, ochii îi străluceau și dădu din cap lui Yuuhi. − Fă să-l doară. Torturează-i carnea, dar nu-l omorî. El a vrut ca acest băiat să sufere un pic mai mult pentru acțiunile sale, astfel că va înțelege să nu-și sfideze noul stăpân și să n-o mai atingă niciodată pe fată.
Capul lui Yohji se răsuci înapoi la copil și ochii i se lărgiră de frică. Băiatul zâmbea la el, dar nu era un zâmbet bun, ci fatal. În colțurile buzelor palide, băiatul avea colții lungi ascuțiți, iar ochii lui nu mai erau negri, ci de un roșu închis.
Acei ochi goi aveau un contrast ciudat cu pielea și părul de alabastru. Arăta ca un copil, dar era un demon hoț de suflete, iar Yohji se temea cu adevărat.
El privea în groază cum picioarele-i părăsiseră pământul, iar băiatul se aruncă asupra lui, provocând un țipăt înfricoșat din gâtul lui deja brutalizat. El n-a știut ce s-a întâmplat căci avea dinți și gheare încleștate pe trup, provocându-i o durere cum nu-și imaginase niciodată.

*****

Toya se uită la fată care se aplecă peste scaunul pasagerului lângă el. − La naiba, Kyoko, să nu mă mai sperii niciodată așa de tare! Știa că nu-l poate auzi, dar asta nu-i opri critica de ușurare. − Idioată mică, ai fi putut fi moartă sau mai rău! Se îndreptă spre clădirea unde era se afla apartamentul ei.
Chiar dacă avea încă o căutătură furioasă, o luă ca și cum ar fi fost cea mai prețioasă bijuterie de pe pământ și o duse pe scări. Găsind ușa încuiată, el înjură, împingând mânerul, sperând să nu facă prea multă pagubă, în timp ce se auziră sunete de crăpături și ușa se deschise.
− Ei bine, oricum avea nevoie de o încuietoare mai bună acum că avem un ucigaș în libertate. Toya folosi acea scuză, păstrând-o pentru când se va trezi și va striga la el că a spart ușa. − Cel puțin e încă pe balamale, murmură el în timp ce intra în apartamentul slab luminat.
Stând nemișcat în mijlocul camerei de zi, se uită la Kyoko și ridică o sprânceană, mirosind alcoolul amestecat cu aroma ei naturală.
− Oh, văd acum ce fel îmi ești Kyoko. și șopti: − Nu-i corect... Nici măcar nu m-ai luat să beau cu tine. La ce te gândeai?

*****

Kyou luptă să rămână calm, ceea ce părea să se întâmple cam des în această seară. Imposibil să o țină sub control, pumnul său se repezi înainte și lovi zidul de cărămidă cu o asemenea forță încât bucățile de tencuială au zburat în toate direcțiile. Făcu o mormăială furioasă, iar ochii i se coloraseră în roz, în timp ce adulmecă aerul.
Nimeni nu-i va lua ceea ce îi aparține fără să plătească pentru amestecul lor.
A luat imediat mirosul lui Kyoko amestecat cu altul care i se părea ciudat de familiar și de masculin. Kyou scoase un mormăit, alungând senzația, în timp ce levită pe alee și urmări parfumul care era acum înglobat în însăși ființa lui.
Figura lui singuratică a dispărut în umbre pe când vâna pradă. O va găsi și o va lua înapoi de la hoțul care o furase. Mușchii se încovoiară în maxilarul lui Kyou de furie. Cum a îndrăznit ea să rostească numele fratelui ei ca să-l deruteze... ca și cum l-ar fi cunoscut?
Cumva, femeia-copil îi aruncase o vrajă, era sigur de asta. Putea simți prezența ei îmbibată pe vârful degetelor și simți dorința de a-i atinge pielea încă o dată. Trebuia să știe cum se făcea că era atât de curată și ce fel de lumina emana trupul ei.
A fost ceea ce a căutat Toya? Dacă da, atunci această fată purta vina pentru moartea lui Toya? Ce a însemnat asta? El își dorea răspunsuri. Lumina aceea îl atrase ca o molie la o flacără și acum, a descoperit că nu putea să o lase să plece. Era ca și cum ea l-ar fi chemat fără să vrea iar el nu avea de ales decât să răspundă.
Kyou a mârâit gutural în timp ce ochii îi străluceau roșii de sânge. Fata asta era periculoasă. Nu era unul care să aibă nevoie sau să vrea, timp de secole, ci să se răzbune. Trebuia să o trateze cu blândețe. Nu avea încredere în el în jurul ei. Ea îl capturase cumva și-l înfuria imens faptul că fata asta într-un fel, l-a făcut slab.

*****

Bâlbâind ceva despre întâlnirile alcoolicilor anonimi, Toya a dus-o pe Kyoko în dormitorul ei și a așezat-o ușor pe pat. Mișcându-se repede înapoi prin apartament până la ușa din față, o închise cu zăvorul, deoarece rupse încuietoarea obișnuită.
− Bine că a blocat doar mânerul − a ridicat din umeri și s-a uitat în jur la singurătatea apartamentului. Era mult diferit de vuietul asurzitor care era la clubul de noapte. Aproape prea liniștită. Scoțându-și pantofii, oftă. − Ce noapte. Și-a lăsat umerii să se relaxeze pentru prima oară toată ziua, în timp ce, în tăcere, se întoarse spre locul unde se afla Kyoko.
Lumina lunii se strecură prin fereastră, aruncând o strălucire eterică asupra corpului ei. Fața lui Toya se liniști când privirea se odihni pe fața ei. Corpul ei vioi era așezat pe pat, cu mâinile pe jumătate relaxate de fiecare parte a capului. Arăta ca un înger, atât de liniștită și de fragilă față de pericolul ce ar fi pândit-o, mâna lui se făcu pumn când își corectă gândul, ce a pândit-o. Avu un impuls să o scuture și să strige la ea... dar nu a vrut.
O încruntare traversă chipul lui Toya, încercând să se gândească cum ar fi putut să ajungă pe alee, singură, leșinată, dar fără să fie vătămată. Nici că ar fi vrut să caute calul la dinți așa că a decis să le mulțumească gardienilor care au vegheat-o... oricine ar fi fost.
Restul nopții, Kyoko va fi cu el și în siguranță. Asta e tot ce contează.
În ochi îi străluci o răutate pasageră, în timp ce-i scoase încălțămintea și trăsese pătura peste forma ei adormită. Probabil că îl o va ucide mâine, dar... Toya sa strecurat în pat și i-a lipit corpul ei de al lui.
Ca de obicei, gânduri ușor murdare îi umplură mintea, așa cum au avut de multe ori când era singur acasă. Cu toate acestea, din anumite motive, acele gânduri păreau greșite în momentul de față. Era ceva despre apropierea lui de ea ce părea... nevinovată? El clătină ușor capul și se așeză mai confortabil lângă ea.
Ținând-o strâns, a mulțumit oricărui dumnezeu de acolo, că era vie și nevătămată înapoi acasă. Îi părea atât de bine să o țină în brațe și savură acest moment. La dimineață s-ar putea să-i fie amenințată viața, dar dacă ar muri, cel puțin ar muri fericit.
Kyoko oftă cu mulțumire, apropiindu-se de căldura protectoare care îi înconjura corpul.
Un zâmbet moale îndulci buzele lui Toya în timp ce-i săruta ușor tâmpla și o urmă în fericirea mulțumitoare a somnului.

*****

Trupul lui Kyou, levită până la fereastra unde putu simți mirosul cel mai puternic. Orbitele de aur topit s-au lărgit șocate la scena care i se așternu înaintea ochilor. Acolo... în încăperea unde locuia Kyoko, intrase un tânăr cu ochi aurii și păr lung ca miezul nopții cu dungi de argint care se potriveau cu ale lui.
Se simți ca și cum aerul i-ar fi fost smuls din plămâni, pe când imaginea în oglindă a fratelui său ucis stătea lângă marginea patului, privind la fată adormită, pe care venise să o răpească.
Masca lui de gheață a dispărut complet la vederea acestui băiat care seamănă cu fratele său iubit de atâta vreme în urmă. − Cum era posibil? Amintindu-și primul cuvânt pe care i-l spusese, îi trezi o durere în piept. Îl numise pe el Toya din greșeală iar acum... în camera ei era imaginea lui Toya?
Kyou adulmecă încet, încercând să verifice ce i-au spus ochii, dar mintea lui nu putea înțelege. Mirosul fratelui său era ușor amestecată cu mirosul băiatului ăsta, dar înainte de a putea chibzui mai multe despre asta, băiatul se târâse în pat și își înfășura brațele în jurul ei.
Gelozia alb-caldă traversă întregul corp al lui Kyou, în timp ce fata se înghesui cu încredere în îmbrățișarea tânărului. O vibrație slabă de avertizare îi vibră în piept, în timp ce ochii ii tresări roșii. Frate sau nu... nu i-ar putea permite.
Se întinse spre fereastră, în timp ce o cascadă de strălucire, care spăla geamul, îl făcu să-și smucească mâna înapoi. Văzând praful de curcubeu cum se așază pe pervaz ca și cum ar proteja-o, a mârâit din nou. Fata părea a fi înconjurată de tot ceea ce era supranatural, iar nemuritorul își călcă pe ultimul său nerv.
Ochii i se îngustară, întrebându-se dacă nu era decât o vrajă care îl lăsa să-și vadă pe fratele său. Nu cumva ea l-a vrăjit pe când îi șoptea numele fratelui mort?
Atenția lui se îndepărta de pe fereastră și se uită la pământul de sub el... lupul venea. El a trimis o ultimă privire ucigătoare prin cameră, înainte de a se ridica rapid pe acoperiș.
Toya tocmai a adormit când a auzit o mârâială animalică ce părea să vină de la fereastra lui Kyoko. − Asta nu e bine... ea stă la etajul al doilea. Ochii lui Toya se deschise, auzind din nou sunetul.
Ridicându-și ușor capul, ca să nu o deranjeze pe Kyoko, se uită spre fereastra de unde provenea sunetul. Fiecare instinct din corpul său i-a spus că cineva sau ceva era acolo... urmărindu-i.
Privirea lui se oprise pe umbra a ceea ce părea a fi un bărbat. Părea că stătea la fereastra... la etajul al doilea? Un contur de argint se răsfira în jurul formei sale și îl făcea să pară aproape fantomatic. Toya văzuse această apariție mai înainte... în coșmaruri.
Ochii de aur se uitau spre pământ, dar Toya i-a putut vedea roșii doar pentru o clipă și ar fi putut să jure că a văzut și strălucirea unor colți. Imaginea licări în timp ce fulgi metalici de praf multicolor s-au răspândit pe fereastră ca și cum ar fi blocat vederea.
Toya clătină din cap și clipi repede înainte de a privi din nou spre fereastră, doar pentru a o descoperi acum pustie. − Ce naiba a fost asta?
Simțindu-se mai mult decât puțin speriat, ieși din pat și se târî spre fereastră. Privind afară, el zări doar umbre și întuneric. Inspirând adânc, se încruntă, observând un miros neobișnuit pe lângă pervaz pe care nu-l recunoștea.

Конец ознакомительного фрагмента.
Текст предоставлен ООО «ЛитРес».
Прочитайте эту книгу целиком, купив полную легальную версию (https://www.litres.ru/pages/biblio_book/?art=40851061) на ЛитРес.
Безопасно оплатить книгу можно банковской картой Visa, MasterCard, Maestro, со счета мобильного телефона, с платежного терминала, в салоне МТС или Связной, через PayPal, WebMoney, Яндекс.Деньги, QIWI Кошелек, бонусными картами или другим удобным Вам способом.